Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Succesul Alianţei DA şi al lui Traian Băsescu nu ar fi putut exista fără Stolojan. De fapt, nici Alianţa DA nu ar fi existat fără Stolojan. Prin felul său de a fi şi, mai ales, prin inteligenţa sa politică, fostul preşedinte liberal a reuşit să-l transforme pe Băsescu dintr-un devorator de aliaţi într-un coechipier de nădejde. Nimeni nu ar fi riscat un pariu pe durabilitatea relaţiei dintre cei doi, fiind atât de obişnuiţi cu lovituri pe la spate şi cu urzeli interne. Spre disperarea PSD-ului, cei doi au mers împreună, rezistând oricărei tentaţii de a se da unul mai deştept decât celălalt. Mai recunoaşte cineva meritele lui Stolojan? Foarte mulţi. Din păcate, nu şi cei care au beneficiat cel mai mult de activitatea sa. Tăriceanu în primul rând, dar şi cei care se bucură că au prins ceva din resturile de la festinul celor de la centru.
La sfârşitul săptămânii trecute, liberalii doljeni au fost în fierbere. Împotriva preşedintelui PNL Dolj, Horaţiu Buzatu, acelaşi grup turbulent a mai organizat un show, încercând să demonstreze că filiala nu poate fi controlată. Încă de când a fost paraşutat pe capul liberalilor doljeni, deputatul Voicu a ştiut că doar dezbinând poate controla jocurile din filială şi a cultivat tot felul de orgolii ale unor pierde-vară. Regia aplicată fostului deputat Cornel Boiangiu este folosită pentru îndepărtarea actualului preşedinte al liberalilor doljeni. Împotriva deputatului Horaţiu Buzatu latră o gaşcă pestriţă, gălăgioasă şi predispusă la arţag, care vrea să lase falsa impresie că este majoritară în organizaţia judeţeană liberală. Personajele care iau parte la circul orchestrat de Voicu sunt demne de compătimit. Necunoscuţi de electorat, deoarece nu au făcut nimic pentru a se remarca, indivizii practică un soi de război în sediul partidului, dându-se loviţi pentru a atrage atenţia asupra lor. Respectivii nu au supărat PSD-ul cu nimic, pentru că sunt inşi neglijabili, dar şi-au frecat palmele când şeful PSD Dolj, deputatul Ion Călin, a pus preţ pe capul lui Buzatu. Ce pretenţii poţi avea de la nişte lichele? Despre Dan Mogoş jr., fiul unui respectat doctor craiovean pe care îl face de râs (şef al Direcţiei Sanitare), şi un anume Enea, un ins obscur, care îşi dă ifose de vedetă bazându-se pe potenţa financiară a familiei, presa locală a scris că sunt beneficiari ai unor dubioase proiecte SAPARD. Voiajorul politic Sergiu Drăgancea, alt papagal care s-a aciuat în PNL după ce nu a reuşit pe la PD, PSD şi UFD, s-a înşurubat cu tupeu într-o organizaţie ce se refăcea după eşecul înregistrat cu Boiangiu la cârmă. Obraznic peste limite, respectivul crede că poate dobândi ceva influenţă doar pentru că este ginerele unui înalt magistrat, de numele căruia se foloseşte în orice ocazie pentru a-şi umfla pieptul costeliv. Despre alt turbulent, Ioan Groza (care a ocupat postul de subprefect în detrimentul unei colege de partid pentru că l-ar fi ajutat Voicu), aud că înjură birjăreşte la şedinţele pe la partid şi îşi bagă puncte-puncte în morţii mamei domnului Buzatu. Mă şi înfior la gândul că judeţul are un necrofil la conducere. Încercând să îşi mascheze precaritatea morală şi cea intelectuală, respectivul şi-a pus la bătaie faxul de la firmă, pentru a trimite un surogat de comunicat, prin care se anunţa susţinerea lui Tăriceanu. Oricum, inclusiv acea şedinţă de pomină a fost un fals semnat de “celebrul” secretar general al Guvernului.
Prin diversiuni puerile, Mickey Mouse – Voicu, acest OZN, care aterizează în circumscripţia pe care ar trebui să o reprezinte în Parlament doar pentru a monta puciuri ridicole împotriva preşedintelui Buzatu, a reuşit să arunce în derizoriu toată munca prin care a fost refăcută credibilitatea PNL Dolj. Cam aceştia sunt “susţinătorii” lui Tăriceanu din Dolj. Ei se infiltrează pe lângă liberalii oneşti, care nu înţeleg de ce Stolojan este lăsat la porţile partidului, în timp ce papagali agresivi îşi fac de cap doar pentru că sunt “portocalii”.

(27 iulie 2005)

Forţa unei naţiuni se probează în momente critice. Britanicii au avut parte de o porţie de otravă la doar o zi distanţă de exuberanţa declanşată de obţinerea dreptului de a organiza Olimpiada din 2012. Extremiştii au suflat în lumânările aprinse pe tortul dedicat victoriei olimpismului. 7 iulie a fost Ziua Infamiei pentru londonezi. Teroriştii au lovit chiar în inima Londrei, ucigând şi rănind sute de nevinovaţi. După un model sinistru, simbolurile acestei ţări au fost ţintele pentru cei care s-au acoperit de dispreţ. Bombele au explodat în autobuzele şi în metroul londonez, provocând groază şi uimirea întregii lumi. Iată că şi într-un sistem de protecţie bine pus la punct, considerat drept cel mai performant din lume, pot fi făcute breşe. De aglomeraţia londoneză s-au folosit războinicii Al-Qaeda. Au lovit cu o cruzime care ne-a reamintit de carnagiul provocat în Statele Unite în 11 septembrie 2001 şi de atacurile din trenurile spaniole în 11 martie de anul trecut. Dar acum, spre deosebire de tragediile ce au lovit tot în cetăţeni paşnici, nu am mai văzut acea panică generalizată. Era greu de crezut că moartea lovise la doar câţiva paşi de oameni, care, unii dintre ei sângerând, încercau să-şi ajute semenii. Poliţiştii, pompierii şi medicii londonezi păreau la un exerciţiu de rutină, în timp ce toţi pietonii urmau, fără nici cea mai mică împotrivire, indicaţiile oamenilor de ordine. Sunt de admirat pentru calmul lor, la care nu au renunţat nici în cele mai tragice momente. Britanicii sunt învingătorii. Ei şi-au câştigat admiraţia noastră prin demnitatea de a-şi şterge lacrimile şi de a-şi înfrunta inamicul ascuns, în timp ce atacatorii lor provoacă doar scârbă şi mânie. Şi presa din Marea Britanie a câştigat războiul împotriva teroriştilor. Drama londonezilor a fost arătată lumii întregi. Nimeni dintre cei care au privit fotografiile cu autobuzul despicat de suflul exploziei nu a putut rămâne indiferent şi a înţeles că, în ciuda oricăror încercări de a justifica atacul barbar, asasinatele nu pot fi iertate. Fără excepţie, jurnaliştii din Marea Britanie au folosit paginile ziarelor pentru a-şi arăta determinarea în lupta cu răul. Cu siguranţă, nu toţi aprobă decizia autorităţilor de a interveni în Irak, însă nu s-au lansat acuze care să macine solidaritatea tocmai în aceste zile tragice. Totul va reveni la normal şi deja simpaticele autobuze etajate străbat Londra. Teama nu a învins mândria. Să ne întrebăm ce ne-am fi făcut dacă urgia s-ar fi abătut asupra noastră? Orice paralelă între noi şi ei ne-ar amărî şi mai mult. Latini, ne-am fi pus pe bocit şi ne-am fi lăsat pradă unei panici generalizate. Situaţiile de criză nu scot la suprafaţă ceea ce avem mai bun. Doar când suntem “cu cuţitul la os” arătăm că nici noi nu vom fi învinşi niciodată. Dar am învăţat ceva din reacţia Londrei în faţa terorii? Poate că idealul nostru ar trebui să fie acela de a ne integra nu doar în UE, ci şi în Marea Britanie.

(9 iulie 2005)

Nu bag mâna în foc, dar premierul Tăriceanu se prea poate să fi stabilit un record de impopularitate când, ieşind în decor, a declarat că nu va da vreun ban pentru sinistraţii din sudul răvăşit de inundaţii. Bine că mulţi dintre cei nenorociţi de furia apelor nu au putut să-l vadă la televizor pe mândrul premier cum, după un survol la mare înălţime al judeţelor inundate, a tras concluzia că totul este trecător şi “nu este nici pe departe situaţia gravă ca în Banat”. Altfel, l-ar fi luat furioşi, la rândul lor, la ciomege şi i-ar fi explicat că nu este vreo diferenţă între sinistraţii din Oltenia şi cei din Banat. “Mai puţin sinistrat sau cel mai sinistrat” sunt doar comparaţii pe care numai o minte prea îngustă le poate emana. Sau, în cazul de faţă, una care se forţează să perceapă realitatea altfel decât este. Aroganţa şi detaşarea cu care premierul a urcat pe primul loc al nesuferiţilor ne-au reamintit, deşi nu ne face deloc plăcere, de predecesorul său, primul vânător al ţării din perioada postdecembristă, Adrian Năstase. Am văzut acelaşi chin de a mima suferinţa faţă de cei oropsiţi ca şi la Năstase. Este clar, Tăriceanu nu este nici un actor prea bun. Şi nici un politician care să gestioneze bine situaţiile de criză. Mai mult ca sigur că, dacă nu ar fi fost însoţit de Vasile Blaga, premierul ar mai fi scăpat vreo glumă sinistră, gen “da’ ce vreţi, să vă construiesc hotel?”, salvarea venind de această dată de la ministrul Administraţiei şi Internelor. De fapt, s-a văzut cât de adaptabil este premierul după cum se îmbracă pentru vizitele “la inundaţii”. Sacou, cămaşă roz şi pantofi. Este cert că sunt diverse situaţii unde mai bine ar trimite miniştrii pe teren, dar, pentru că funcţia i-o cere, Tăriceanu este pus într-o lumină pe care n-o merită. Probabil nici funcţia pe care o ocupă nu şi-a dorit-o prea mult, ajungând un prim-ministru de conjunctură, pus să conducă o echipă lipsită de omogenitate şi cu mulţi miniştri remaniabili.
O statistică provizorie arată că mii de case au fost grav avariate sau distruse, culturi agricole de pe zeci de mii de hectare sunt afectate şi mii de oameni şi-au părăsit gospodăriile. Imaginile oferite de televiziuni erau terifiante, dar, în ciuda strigătelor disperate şi a deznădejdii care punea stăpânire pe cei afectaţi, premierul survola calm judeţele. Nici nu se gândea că ar fi cazul să umble la buget pentru a-şi ajuta supuşii, de parcă ar fi dat banii de la firmele sale. Poate că fondurile vor fi recuperate de la firmele care au avut în concesiune barajele, transformate aiurea în exploatări piscicole, dar rămâne atitudinea arogantă şi autosuficientă a celui care ar trebui să-l facă uitat pe predecesorul său. Nu ar fi trist să ne întrebăm, încă de pe acum, de ce l-am mai schimbat pe Năstase?

(6 iulie 2005)