Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Ce preţ are viaţa unui om? Cum aţi reacţiona dacă vi s-ar oferi un miliard de lei pentru viaţa tatălui, a mamei sau a fratelui dumneavoastră? Poate că două miliarde ar fi mai bine, ar acoperi şi un eventual deranj sentimental. Dar trei miliarde ar fi de ajuns pentru viaţa fiicei sau a fiului iubit? Într-o lume bolnavă, cu oameni parcă loviţi în moalele capului de dorinţa de îmbogăţire, totul a fost răsturnat de-a valma pe tarabă. Se tranzacţionează orice. Chiar dacă am văzut mulţi oameni care se vând pentru ceva mărunţiş şi am întâlnit atât de multe trădări gratuite, săvârşite doar din cinism, tot nu mă voi obişnui cu ticăloşia prezentă la tot pasul. Culmea, în anumite condiţii, legea îţi permite să te târguieşti pentru viaţa aproapelui tău. Ceri un preţ bun, cel care ţi-a ucis fratele sau copilul îţi cere să laşi din preţ, mai plusează dacă te ţii tare, dar în cele din urmă tot va obţine retragerea plângerii sau limitarea cererilor oficiale. Ba chiar va căuta să-ţi obţină clemenţa. Poftiţi la târgul de vieţi, poate vi se oferă ceva bun!
Bolidul condus de Carmen Păunescu a sfârtecat trei oameni. Sângele şi bucăţi din corpurile acelor nefericiţi s-au amestecat parcă într-o ultimă îmbrăţişare. Mezina familiei a fost mai “norocoasă”: mutilată pe viaţă, ea va duce cu sine amintirea părinţilor şi a sorei sale. O familie a fost trimisă direct în mormânt pentru că doamna Păunescu se grăbea. Nu a ţinut cont nici de viaţa fiicei sale, pe care a expus-o unui pericol mortal. Doamna Păunescu avea o maşină puternică şi asta i-a oferit siguranţa că ei nu i se poate întâmpla nimic rău. Ceilalţi nu contau. Pentru tragedia petrecută nu departe de Craiova, în care au pierit trei membri ai familiei Burlan, justiţia a considerat că este suficient să dicteze o condamnare de doi ani cu suspendare şi plata unei sume ridicole. Cică s-a făcut dreptate. În balanţa ţinută strâmb de doamna legată la ochi au fost puse oasele descărnate ale celor trei morţi, au fost îngrămădite inimile, ochii, ficaţii şi măruntaiele – s-a stabilit că atât valorează. Un târg cinstit între rude şi asasin, cu oblăduirea judecătorilor, ţinut departe de privirile publicului. Bâlciul şi păruiala pentru obţinerea unei sume cât mai mari drept despăgubire a ajuns în paginile ziarelor, dezvăluind că omenia a dispărut de la cei care, măcar pentru a păstra imaginea de suferinţă, ar fi trebuit să nu-şi numere în public gologanii primiţi. Nu ştiu dacă rudele victimelor sau chiar Silvia Burlan au iertat-o sau o vor ierta pe celebra şoferiţă care a semănat moarte pe şosea dintr-o simplă zmucitură de volan. Te pomeneşti că, nu peste mult timp, se vor împrieteni?! Poate că legile sunt de vină, care-i fac scăpaţi din ce în ce mai des pe criminalii cu bani, sau predispoziţia oamenilor simpli de a-i ierta pe ticăloşi. Carmen Păunescu nu va face o zi de puşcărie, libertatea sa nu va fi pusă sub semnul întrebării, chiar dacă este vinovată de moartea a trei oameni. Vinovată? Mai degrabă o isteaţă care a obţinut un profit bun în acest imens târg de vieţi omeneşti.

Viaţa copilului dumneavoastră cât costă, cât cereţi pe ea?

(29 octombrie 2005)

Îl înţeleg pe Geoană. Nu este uşor să-i oblojeşti rănile lui Iliescu şi să-i tolerezi toate ieşirile necontrolate. Adevărul este că Geoană ştie să sufere. Prima dată Iliescu l-a alintat, catalogându-l drept “prostănac”, apoi l-a taxat mult mai puţin elegant, considerându-l un handicapat în politică din cauză că-i lipseşte experienţa. Sigur, când ai o anumită experienţă originală, dobândită ca student la Moscova, cu studii de maskirovka, aprofundate la Serviciul A, nu-l înghiţi pe unul mai tânăr care şi-a pierdut câţiva ani din viaţă ca ambasador la Washington. După prima jignire, reacţia de apărare a fost timidă: “Lăsaţi-l, că-i senil!” Din păcate, mă tem că este ceva cu mult mai grav în cazul fostului preşedinte.
Incapabil să se rupă de trecut, nostalgic al perioadei postrevoluţionare în care i-a folosit pe mineri împotriva intelectualilor, Iliescu recurge la un populism ieftin, inspirat dintr-un stângism rezidual, încercând să pară încă viu pe scena politică. Se vrea guru al unui partid cu pedigree european, dar frustrările sale de învins în confruntarea cu lupii tineri amintesc mai degrabă de un stalinist întârziat. Tătuc al PSD şi tartor al social-democraţiei din România? Simple iluzii ale unui păpuşar ajuns la rândul lui o marionetă defectă, controlată nu prin fire greu sesizabile, ci prin adevărate odgoane. Autointitulat sărac şi cinstit, Iliescu a ignorat toate semnalele privind transformarea justiţiei într-un SRL controlat de clanuri, ba chiar a protejat-o pe Rodica Stănoiu când presiunile din partea Comisiei Europene pentru înlăturarea sa din fruntea Ministerului Justiţiei tindeau să capete forma unei somaţii. Fostul şef al statului este simbolul unei perioade gri din istoria României – “tranziţia către nicăieri” -, în care au prosperat interlopi şi s-au cocoţat în fotoliile puterii inculţi cu ifose de staruri. A fost epoca Iliescu. Dar probabil că Geoană nu ştie că a apus sau, dacă ţinem cont de “timiditatea” manifestată şi în cazul dosarului de revoluţionar al soacrei sale, se pare că nu are curajul să taie capul şarpelui.
Un titlu din presa de ieri ar fi trebuit să-l oblige pe actualul preşedinte al PSD la un gest radical: “Iliescu a promulgat legea pentru conversia datoriilor RAFO în acţiuni înainte de aprobarea ei în Parlament”. Domnule Mircea Geoană, te-ai înşelat teribil! Iliescu nu este un bătrânel senil, care să nu ştie ce semnează. Graţierea lui Cozma şi facilitarea escrocheriei RAFO Oneşti sunt decizii politice de un cinism fără margini.
Aşadar, ce faci dacă îl ai pe dracu-n casă, stai cu el la masă şi îţi scuipă în ciorbă? Nu-i bine să stai pe gânduri. Organizezi rapid o exorcizare a la Tanacu! În cazul lui Geoană, este mult mai complicat, dar acesta va trebui să arate dacă PSD va deveni un partid social-democrat de centru stânga, cu vocaţie europeană, sau va sfârşi ca un iad în care îl vor perpeli unii ca Iorgovan, Văcăroiu sau Dan Ioan Popescu.
Speranţele sunt mărunte. E trist, dar văzând la ce nivel au coborât aceşti “oameni de partid” confruntarea verbală, inspirându-se de prin mahalalele Bucureştilor, îşi vine greu să le dai o ţară pe mână. Ce spun, o ţară?! Nu le-aş da pe mână nici un coteţ plin cu găini bolnave de gripă aviară!

(20 octombrie 2005)

În urmă cu vreo două săptămâni, am trecut printr-un moment dificil al vieţii mele de craiovean. Să vă povestesc. Este sâmbătă după-amiază şi trebuie să invit pe cineva deosebit în oraş. Cea mai grea alegere. “Ce mă fac?”, mi-am spus. Nu-mi este foarte uşor să mă orientez. Restaurantele elegante şi cu stil sunt puţine. În Craiova le numeri pe degete. Dacă doream să ies la o bere, nu ar fi fost chiar o problemă, dar aşa, ca să epatez, caut cu înfrigurare prin agenda telefonică. Toate sfaturile de la prieteni sunt inutile. Pe mulţi nu-i găsesc, fiind weekend, iar cei care vor să mă ajute îmi recomandă Poiana Braşov sau Sinaia. Insist: “Dar în Craiova?” “Hm, eu ştiu ce să zic? Dacă n-o poţi convinge să meargă la munte, mai bine renunţi”, este ultimul sfat al unuia dintre amici. În cele din urmă, după ce frunzăresc şi “Day & Night”, mă hotărăsc şi risc: un local cu specific, dotat şi cu terasă, lăudat de un amic. Nefericită alegere. Seara a fost salvată doar de prezenţa ei. Muzica restaurantului se interfera cu zgomotul discotecii din apropiere, câţiva aşi ai volanului începuseră o cursă nebună, stârnind şi câinele lup de la o vilă din vecini. Într-un cuvânt, seara de sâmbătă se transformase într-un balamuc de weekend. Servirea? Mai repede strigi un surd sau îi faci semn unui orb. Te va înţelege mai bine şi, cu siguranţă, te va servi mai repede decât băiatul care chicotea cu barmaniţa. Clienţii de la celelalte mese păreau, la rândul lor, iritaţi. Locurile cele mai bune erau rezervate, rămânând libere toată seara, în timp ce mesele mai puţin atractive erau înţesate. În fine, poate că n-am făcut cea mai bună alegere. Altădată le voi cere din timp sfatul prietenilor şi voi citi toate revistele locale. Dar, chiar aşa, ştiţi un local decent, curat, liniştit şi cu servire OK în Bănie? Într-un oraş în care, oricum, nu ne întreabă nimeni dacă avem locuri pentru petrecerea plăcută a unui sfârşit de săptămână, părerea noastră nu prea contează. La Craiova, prostul gust este întâlnit la tot pasul. Chiar aşa, avem unde pleca de acasă?

(DAY&NIGHT, 1 octombrie 2005)