Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Cât de bogat eşti? Indiferent de cât de multe şi de costisitoare ar fi cadourile de sub brad, ar trebui să vă întrebaţi pe câţi prieteni puteţi conta cu adevărat. Oare, pe câţi dintre ei i-ai pierdut în ultimul an, dezamăgindu-te sau, la rândul tău, înşelându-le încrederea? Pe unii dintre ei, cei care altădată ţi-au fost dintre cei mai dragi, nu i-ai mai revăzut de ani întregi, altora nu le-ai mai dat un semn de viaţă. Poate că te consideră arogant, izolat într-o lume inaccesibilă lor sau, cine ştie, deja le-ai devenit de-a dreptul nesuferit. Oricât de mult ai dori să le explici şi să justifici dinstanţa dintre tine şi ei, oricât de multă înţelegere ai căuta, nu vei reuşi nici dacă aceasta ar fi dorinţa ta şoptită lângă ramura pomului de iarnă. Nu mi-am numărat niciodată prietenii. Poate că mi-a fost teamă să nu fiu “prea sărac” sau, amintindu-mi câte promisiuni am risipit, m-am temut ca nu cumva pe unii dintre ei să-i fi pierdut definitiv. în schimb, am încercat să înţeleg cât de importanţi sunt ei în viaţa mea. Nu cred că fără prietenie se poate respira. Singurătatea nu este decât o iluzie, o pastilă amară.

Dar cât de multe ştim despre adevărata prietenie pentru a o proteja cu adevărat? Să privim puţin în trecut pentru ca anul care vine să nu ne mai găsească departe de prieteni. “Oricât de multe şi oricât de mari avantaje ar avea prietenia, ea e fără îndoială mai presus de orice prin aceea că face să strălucească dulcea speranţă în viitor şi nu lasă curajul să slăbească sau să piară. Cine priveşte un adevărat prieten priveşte oarecum propriul său chip. De aceea cei de departe sunt prezenţi, săracii trăiesc în belşug, cei slabi sunt puternici şi, ceea ce e mai greu de spus, morţii trăiesc; atât de multă cinstire, atâta amintire şi atât de mare regret al prietenilor îi însoţesc. De aceea moartea lor pare fericită, iar viaţa acestora vrednică de laudă. Iar dacă vei îndepărta din lume legăturile de prietenie, nu va mai putea rămâne în picioare nici o casă, nici un oraş şi nici măcar munca câmpului nu va mai dăinui”, spune Cicero.

Chiar dacă nu ne-am revăzut de foarte mult timp şi nici nu am reuşit să vorbim de un car de ani, sau crezi că nu mai avem prea multe în comun, nu te-am uitat, prietene drag. Şi îţi mai spun că, indiferent cât de grele ar fi problemele tale, poţi conta oricând pe prietenia mea.

(DAY & NIGHT, decembrie 2005)

Încă ne mai căutăm brandul de ţară. Dacă europenii ne asociază doar cu o anumită minoritate etnică (pitulată în regimul comunist după sintagma “alte minorităţi conlocuitoare”) şi cu inventivitatea uluitoare în comiterea infracţiunilor, americanii au rămas prizonierii miturilor îmbâcsite, gen Dracula, Nadia sau Ceauşescu. Păcat. Din anii tranziţiei mioritice au rămas doar acele imagini teribile de la mineriade, păstrate în arhivele televiziunilor şi difuzate la “aniversări”, însă a dispărut asocierea cu un popor sanguin, dar cel puţin dinamic în ferocitatea sa. Acum, viitorii parteneri din UE ne-au rezervat un loc în celulele lor: îşi imaginează că suntem o populaţie cu predispoziţie pentru infracţiuni, gata oricând să şterpelim portofele dacă nu ne iese figura cu bancomatul. Suntem un popor de suspecţi!
Sălbăticiţi în coteţul estic, libertatea ni s-a părut, în cel mai bun caz, un dar nemeritat. Oricum, lipsa de efort pentru a ne adapta a rămas constantă în ultimii 15 ani. De ce să renunţăm la tradiţiile noastre de periferie sordidă pentru iluzoria bunăstare occidentală la care nu putem decât visa, accesibilă doar prin rapt sau printr-o combinaţie norocoasă la loterie? Am preferat să căutăm valenţe decorative jegului decât să ne întrebăm ce pute aşa de urât. Capacitatea noastră de autodefinire a fost nulă. Au funcţionat doar reflexe conservatoriste şi o tembelă mândrie naţională. De fapt, nu am avut curajul de a ne privi în oglindă şi de a ne întreba cine suntem în noul context european. Am fi crezut că suntem nişte străini dacă priveam în oglindă. Pe noi, criza de identitate ne deformează, ne schilodeşte sufletul, ne urâţeşte până la dezumanizare. Nu putem fi europeni de nicăieri, dar parcă nu mă satisface ideea că suntem poporul cu apucături de pitecantropi. Gustul publicului? Majoritatea preferă manelele, îşi au modele de viaţă în drogaţi şi în târfe de pe centură ajunse staruri talentate doar pe sub mese, în timp ce orizontul unui tânăr flămând se opreşte la streaşina unei vile-vapor ridicate de interlopi sau de bulibaşă. Democraţie la noi? Depinde de cine dă mai mult. Alegerile corecte, transparenţa administraţiei sau lupta anticorupţie sunt teme doar pentru naivi sau de morfolit în campania electorală. Mă tem că, duşi în laţ de nişte băieţi care ne-au condus şi până la “revoluţie”, visul românesc a devenit un amestec din opulenţa familiei Vijelie, succesul lui Guţă şi impetuozitatea lui Adi Devito, fost o minune de copil… Ah, cât de neaoş a sunat “Deşteaptă-te române!” în interpretarea maneliştilor pe 1 Decembrie! Cu asta chiar că ne-am apropiat de găsirea brandului de ţară. O Românie a lor, dominată de instincte şi de concursuri de flegmat pe trotuare şi pe lege.
România mea este altfel. Nu are nimic din prostul gust emanat la tot pasul. Onestitatea oamenilor simpli care nu au reuşit nu o consider prostie, ci lipsă de şansă. Sau nenoroc fabricat de impetuozitatea infractorilor şi de complicitatea celor care ar trebui să apere legea. Şi totuşi încă mai cred în salvare: de Ziua Naţională, un copil şi-a desenat un tricolor din cauză că părinţii erau prea săraci pentru a-i cumpăra un steguleţ. Nu este totul pierdut. Pentru gesturile unor astfel de oameni, te iubesc, România mea!

(3 decembrie 2005)