Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Dinu Patriciu ar putea ajunge şi cu ochii închişi la o întâlnire cu procurorii de la Parchetul General. Convocat de vreo 18 – 20 de ori pentru a da declaraţii, “mogulul carpatin al petrolului” cred că deja îi consideră pe anchetatori o a doua familie, iar traseul până la birourile lor îl visează. Am înţeles că a şi scris sute de pagini, un posibil roman al capitalismului românesc, revăzut şi adăugit de coautorul Iona Talpeş. Ultima dată, joi seara, chiar l-au citat pentru a-l aresta, ceea ce era contrar legii. Dar acesta este doar un amănunt pentru un sistem de justiţie care, dacă mai aveam nevoie de vreo dovadă, funcţionează după reguli “atipice”. Unul dintre cei mai importanţi oameni de afaceri autohtoni (şi nu unul care a făcut bani din gogoşi sau din tunuri) este umilit de oamenii legii, care folosesc sistemul împotriva contribuabililor. Nu ştiu dacă Patriciu este vinovat sau curat ca lacrima. Justiţia urmează să dea un verdict, să sperăm, cât mai aproape de realitate. La cât de infestat este mediul de afaceri, greu să mai bagi mâna în foc pentru a garanta onestitatea cuiva. Şi, cum sunt amestecaţi politicieni, jurnalişti-afacerişti şi chiar nişte figuri importante ale bussines-ului american, este dificil de pus degetul de cel care trebuie trimis dincolo de gratii. Dar nu poţi intra pur şi simplu cu bâta pentru a-i extermina pe toţi oamenii de afaceri, ca şi cum ai intra în coteţul cu păsări suspecte de gripă aviară. Cui foloseşte dacă “lotul Rompetrol” este judecat după gratii? Nu doar imaginea uneia dintre cele mai importante firme este făcută ţăndări, acuzaţiile fiind de o gravitate care a determinat publicaţii de circulaţie internaţională să preia subiectul, ci şi imaginea unei ţări este afectată de un bâlci intens mediatizat.
Un show nerecomandat politicienilor ne este prezentat la intervale din ce în ce mai scurte. Reporteri îmbujoraţi că pot relata live când un VIP este obligat să dea socoteală procurorilor, meleuri de ziarişti care au prins între cablurile microfoanelor ceea ce justiţia nu reuşeşte să captureze sau declaraţii mârâite de cei plimbaţi pe la parchete doar pentru a fi filmaţi fac parte dintr-un serial de prost gust. Într-un dans isteric, programat doar pentru a fi livrat la export, aproape că nu observăm că în instanţă nu ajunge nimeni, totul oprindu-se la stadiul de circ pentru spectatorul căruia, în lipsă de pâine, i se oferă floricele de porumb.
Joi seara, recordul de audienţă a fost deţinut de posibila arestare a lui Dinu Patriciu. Am câştigat câteva pariuri, mizând că nu va dormi după gratii. Simpatia pentru acest personaj public, implicat la vârf în politică şi în afaceri, nu acordă nimănui dreptul de a face presiuni asupra oamenilor legii, dar observăm că semnalele preşedintelui sunt prost înţelese. “Rechinii” sunt vânaţi doar pentru că suntem restanţi la capitolul sancţionării marilor corupţi, isteria declanşându-se în aşteptarea unui raport de ţară favorabil. Este un fel de îngrăşare a porcului în ajun de Crăciun. Sau, mai bine zis, o cursă nebună pentru a ne dovedi curăţenia prin sacrificarea câtorva personaje plasate în prim-plan. Ghinionul lor! Alţii, pe numele cărora sunt întocmite deja dosare voluminoase, beneficiază de conjunctură şi îşi văd mai departe de averile agonisite din tunuri. Ar fi suficient ca procurorii să răsfoiască presa de acum doi – trei ani pentru a-şi reaminti de dosarele peste care, din motivele amintite, au pus unele mai spectaculoase. Deocamdată, se livrează doar ce vrea piaţa. Dar cum circul şi pâinea sunt deja cam scumpe, se apelează la înlocuitori: isterie şi pop-corn.

(18 februarie 2006)

Un banc de pe vremea în care securiştii erau dulăii de casă ai ceauşismului în floare se încheia cu îndemnul “mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi”, respectivii trezindu-se că, din exces de zel, nimeriseră toţi în acelaşi compartiment şi se supravegheau reciproc. Teoria potrivit căreia fosta Securitate a fost un cuib de patrioţi, animaţi de dorinţa fierbinte de a feri ţara de spionii capitalişti, ba chiar şi de cei sovietici, este tot o scorneală a lor. O minciună sfruntată, aproape toate informaţiile despre activitatea securiştilor dovedind că ticăloşia s-a întins fără limite, turnătoria oficială mergând până acolo încât dosarele importante erau expediate pe adresa “colegilor” moscoviţi. Nu-i bai, nici profesionalismul băieţilor cu ochi albaştri nu dădea în clocot, dar au avut grijă să răspândească zvonurile că securiştii noştri erau cei mai tari de pe mapamond, americanii şi ruşii fiind nişte ageamii în comparaţie cu dulăii lui Ceauşescu. Hrănindu-se cu astfel de iluzii răsuflate, băieţii au sfârşit prin a se crede chiar nişte îngeri ai dreptăţii, cu toate că viaţa le-a jucat o festă înjositoare: foştii inamici le-au devenit mai mult decât aliaţi, ba chiar îi mai caută şi la dosare. Perpetuarea lor în structuri care ţin de siguranţa naţională a fost posibilă prin menţinerea la putere a foştilor tovarăşi, noilor stăpâni fiindu-le arătată slugărnicia tradiţională. Jocurile au fost făcute de ei, profitând de naivitatea cultivată a populaţiei şi de combinaţii jalnice în care au atras politicieni “respectabili”, dar vremurile s-au mai schimbat şi pentru ei. Forţaţi să se retragă pentru a nu fi băgaţi după gratii şi imaginea instituţiilor din care sunt scoşi să nu fie şi mai mult murdărită, cot la cot cu foştii camarazi de prin poliţie şi jandarmerie au declanşat o operaţiune perversă de cucerire a societăţii civile, folosindu-se de complicitatea unor impostori. Aşa se explică de ce foşti generali implicaţi în fapte grave, dovediţi doar de anchetele de presă, nu şi de acelea ale instituţiilor statului, au ajuns să se ocupe de respectarea drepturilor celor pe care, pe vremea când ocupau funcţii, tot ei îi călcau în picioare. În urmă cu câtva timp, după un circ sordid, sinistrele personaje Velicu şi Codiţă au avut tupeul de a se prezenta în faţa presei ca reprezentanţi ai societăţii civile şi supervizori ai instituţiilor din care au făcut parte. Cazul a fost prezentat de mass media, dar, beneficiind de obedienţa presei bugetare, impactul a fost atenuat, reacţia respectivilor urmând linia ştiută, de desconsiderare a jurnaliştilor şi de lansare a zvonurilor aiuritoare. Mai nou, copiindu-şi şefii, alţi potlogari iertaţi de lege şi trecuţi în rezervă fără cătuşe s-au lansat în cariera de luptători pe frontul societăţii civile. Obligaţi să agaţe caschetele în cui, foştii securişti, o vreme repliaţi în servicii secrete “democratice”, jandarmerie sau poliţie, s-au pus pe înfiinţarea unui lanţ de organizaţii civice, una mai “independentă” decât alta. Culmea, au început să lupte împotriva traficului cu stupefiante unii care pot fi acuzaţi că au fost verigi sau chiar au facilitat dezvoltarea unor reţele. De ce se întâmplă asta? Ei au înţeles că, măcar în judeţe, dacă în Bucureşti prea bate la ochi, trebuie să ocupe cât mai multe poziţii şi să prevină apariţia unor organizaţii din care să nu facă parte foşti angajaţi ai MAI sau care să nu poată fi controlate. Pericolul pentru ei a părut şi mai evident când planul alegerilor a fost dat peste cap de Traian Băsescu. Cât de credibili vor fi în faţa opiniei publice? Doar s-au ocupat de manipulare şi intimidare o viaţă întreagă, nu-i aşa? Cu cât se va păstra tăcerea asupra dezvoltării unor structuri tentaculare cu atât pericolul va fi mai grav, riscând ca în faţa instituţiilor UE sau a ONG-urilor din ţări europene să se prezinte tot aceşti băieţi care, precum în banc, s-au înghesuit să ne apere. Mai răsfiraţi, băieţi, mai răsfiraţi!

(11 februarie 2006)