Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Nicolae Ceausescu si Erich Honecker, fostul dictator al Germaniei de Est, erau doi mari trisori la vânãtoare. Sau, mai bine spus, si la vânãtoare. Megalomania lor a vãduvit fondul cinegetic de nevinovate exemplare, trofee deosebite ajungând pe panoplia lor în urma unor furtisaguri regizate ridicol. Ursii fiorosi doborâti de Ceausescu erau drogati în prealabil de securisti, care vegheau prin tufisuri ca dictatorul sã plece multumit de la partida de vânãtoare.
Viata-surogat pe care au trãit-o si ne-au impus-o ca model i-a transformat în personaje monstruoase, contorsionate de minciuna si teroarea pe care si-au construit carierele. Cel mai mare vânãtor din Carpati era eclipsat de recordmenul est-german, Honecker dovedindu-se un trisor de spetã joasã, sutele de iepuri rãpusi chipurile dupã îndelungi rãzboaie cinegetice dovedindu-se a fi exemplare congelate, dupã cum a mãrturisit unul dintre bucãtarii sãi. Ursii medaliati ai lui Ceausescu, hrãniti în gospodãriile de partid, si iepurii congelati ai lui Honecker ne aratã cã douã minti bolnave au condus decenii la rând popoare, siluind destinul a generatii întregi. În fiecare tarã din lagãrul socialist sau din orice zonã în care dictatorii au închis democratia în debara existã astfel de dovezi ale nebuniei. Pretutindeni întâlnim acelasi sindrom al megalomaniei fãrã limite. În panoplia personalã multi “vânãtori” campioni au agãtat mii, sute de mii sau chiar milioane de vieti sacrificate în numele unei ideologii sau, pur si simplu, pentru satisfacerea unui orgoliu bolnav.
Ar fi nedrept dacã am spune cã furtisagurile dovedite peste ani ale celor doi mãscãrici din Germania de Est si România aratã falsitatea comunismului, din cauzã cã nici vânãtorile din capitalism nu sunt mai oneste. Sunt mai vinovati mistretii cãsãpiti de Nãstase si Tiriac decât ursii sacrificati de Ceausescu ? Capitalistii de tranzitie sunt mai breji decât dictatorii comunisti ? Nebunia nu are limite si nu poate fi opritã de bariera bunului-simt. În situatiile descrise mai sus nu ne rãmâne decât recurgerea la solutia constrângerii si aplicãrii legii, dar si a recursului la istorie. Aceste personaje hilare nu se tem cu adevãrat decât de istorie si de posteritatea pe care stiu cã, oricât de puternici sunt sau cât de mult îsi pot folosi influenta, nu o pot schimba. Imaginea lor din oglindã îi aratã cât sunt de deformati si goi pe dinãuntru, din ei rãmânând decât o poveste tristã si o panoplie încãrcatã cu trofee mãsluite.

(octombrie 2006)