Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

În plină arşiţă şi vipie a scumpirilor, care ne retează orice iluzie de a trăi bine sau legată de alte poveşti debitate de politicieni în campania electorală, nu găsesc altceva de făcut decât să scriu de Ion Iliescu. Vânat de internauţii vigilenţi ai social-democraţilor, care postează insanităţi, doar – doar or mai prinde vreun naiv din tânăra generaţia disponibil a se înrola în mica armată roşie condusă (încă!) de bătrânul edec Iliescu, am avut nostalgia începutului democraţiei originale.

Predispuşi la uitare şi, mai ales, la iertare, ne ascundem după nevoile zilnice şi ne scufundăm în fotoliul de spectatori ai teatrului sordid oferit de efemeridele politice. Într-un text îndreptat împotriva poftei nesănătoase a lui Ion Iliescu pentru putere, care nu mi-a ieşit nici pe sfert violent pe cât mi-aş fi dorit, am spus că preşedintele onorific al PSD este o relicvă comunistă şi un îndrăgostit patologic de ciolanul puterii. Execuţia Grupului de la Cluj a arătat cât de mic poate fi caracterul acestui politician “de meserie”, abonat la funcţii obţinute prin coterii, manipulări, violenţă şi sprijin oferit de serviciile secrete. Şiretenia sa a fost dobândită în anii de ucenicie în PCR şi la studiile de la Moscova (de unde şi porecla “kaghebistul”), plus educaţia ilegalistă primită în familie. Produsul hibrid, cu rădăcini solide în sistemul comunist, a rezistat şi în mocirla vieţii publice post-decembriste. A obţinut trei mandate de preşedinte, două de senator şi, ca o încununare a carierei pentru care şi-a sacrificat viaţa de familie, ar putea să obţină şi funcţia de prim-ministru. Oricum, deţine controlul asupra PSD, fapt care nu poate fi negat nici măcar de Mircea Geoană, preşedintele din vitrina partidului. Longevitatea sa în funcţii de conducere a fost asigurată de securişti, activişti reciclaţi, mineri şi săraci cu duhul manipulaţi cu ajutorul unor spaime implantate de activiştii bolşevici în mentalul colectiv. Oare ni-l putem asuma pe Ion Iliescu drept model al succesului repetitiv în politică sau balanţa înclină către un “învins” celebru – Corneliu Coposu?

În 1990, după 17 ani de închisoare şi mulţi alţii în care a fost hăituit de securişti şi de uneltele lor, Coposu s-a văzut “înfrânt” de tânărul Iliescu, pe atunci preşedintele în vârstă de 60 de ani al FSN. Liderul opoziţiei anticomuniste avea 76 de ani, cam cât aveau majoritatea colegilor săi deţinuţi politici.

Dispariţia fizică a lui Corneliu Coposu (în noiembrie 1995) a deschis multe minţi şi inimi împietrite. Adevăratul învingător în lupta celor doi a fost Seniorul Corneliu Coposu, şi nu Iliescu. Într-un moment de sinceritate, atipică pentru dinozaurii bolşevici, Alexandru Bârlădeanu recunoştea că idealurile pentru care se sacrificase Corneliu Coposu fuseseră cele adevărate, nu cele internaţionaliste ale sale şi ale tovarăşilor comunişti. Vă reamintiţi cinismul urletelor mulţimii manipulate de Ion Iliescu, refren devenit celebru printre manifestanţii din 1990 – “Boşorogii fără dinţi vor să ajungă preşedinţi!” – nu-i aşa? Sau memoria selectivă vă face să ţineţi minte doar zâmbetul larg al lui Iliescu, adresat, laolaltă cu mulţumirile, trupelor de mineri? Acum, Iliescu are 78 de ani, adică mai mulţi decât avea Coposu când i se adresau mizerii de către hoarda dezlănţuită. Nici la această vârstă Iliescu nu vrea să renunţe la putere, nu vrea să înţeleagă termenul “integru” şi ţine morţiş să ne facă bine cu forţa. Din cei doi au răsărit vlăstare, despre amândoi putându-se spune că au făcut şcoală şi au “moştenitori” pe linie politică. Ce model alegeţi: Seniorul sau kaghebistul?

(21 septembrie 2008)

Incapabile să producă altceva decât scandaluri şi strategii de trădare a aliaţilor, partidele livrează aceleaşi triste figuri autopropuse pentru funcţia de premier. Tăriceanu mai vreo o dată, semn că i-a plăcut aventura sa de premier, deşi neîncrederea şi nemulţumirea cetăţenilor în actualul premier au rămas la cote foarte ridicate de-a lungul mandatului. Campion al ridicolului şi victimă a inconsistenţei sale ca personaj politic, Geoană visează cu ochii deschişi la orice funcţie înaltă. N-a reuşit să câştige primăria Capitalei, a ratat nominalizarea în funcţia de premier după alegerile din 2004, apoi şi-a pregătit degeaba costumul de investitură. N-a fost să fie pentru Geoană, cel despre care Traian Băsescu a afirmat că nu-l va desemna niciodată pentru funcţia de prim-ministru. Preşedintele PSD s-a făcut de râs în numeroase situaţii când ameninţa, mai mult de ochii lumii, că va face praf guvernul cu o moţiune de cenzură. Geoană, un fel de domn Goe care-şi toarnă singur dulceaţă în şoşoni. Un alt pretendent la scaunul de premier este Stolojan, cel care a reuşit să-şi păstreze imaginea de om serios chiar şi după ce a fost amestecat în afaceri oneroase voalate de presă sau când dă declaraţii pe marginea piscinei. Este drept, Stolojan a reuşit să înşele atât de multă lume încât s-ar putea să-i reuşească şi acum figura, însă succesul său va însemna începutul unei perioade dramatice pentru noi. Păpuşa gonflabilă a preşedintelui nu va avea niciodată vreun cuvânt de spus în interiorul PD, partid care rămâne captivă grupului Blaga – Berceanu. Ar fi o eroare capitală ca viitorul premier să nu beneficieze de spijinul propriului partid ci doar de mofturile lui Băsescu. Aceştia sunt numele avansate de principalele partide pentru a forma viitorul guvern. În campania electorală vor fi folosite în rol de locomotive, urmând ca viitoarele negocieri pentru formarea executivului să intre în discuţii şi personaje ţinute în penumbră.

Ciudat este că PNL, PSD şi PD-L îşi leagă programele electorale de numele acestor politicieni care nu aduc nicio noutate, însă sunt obligaţi de conjunctura electorală să susţină un discurs al schimbărilor radicale. La vremuri noi, tot cu politicieni reşapaţi şi hârşiţi în bătălii electorale. Mai mult decât atât, pentru a masca lipsa unor specialişti pe care să-i împingă în viitoarele posturi de miniştri, partidele nu avansează nume, ci doar sloganuri şi programe generoase în promisiuni populiste. Pe hârtie totul pare promiţător. Când vine vorba de posibili ministeriabili întâlnim aceleaşi figuri stoarse de orice credibilitate, lustruite şi vopsite pentru a şterge rugina şi a masca gradul de uzură. Nimic mai rău decât lipsa de perspectivă şi de dezvoltare a unor speranţe legate de o nouă echipă la Palatul Victoria, capabilă să facă faţă şocurilor economico-financiare care vor urma.

Politicieni nu vând decât fum şi promisiuni, în timp ce oamenii înţeleg tot mai mult că nu ai cu cine să porneşti la un nou drum. Viitorul nu poate fi reprezentat de câţiva tineri utilizaţi în rol de ţuţări ai liderilor învechiţi în rele şi nici de politicieni expiraţi. Lipsa de încredere a electoratului în clasa politică este cauzată de faptul că pofta de ciolan a generaţiei expirate a crescut disproporţionat de mult, pe fondul crizei prelungite din justiţie şi a rateurilor date de instituţiile care ar fi trebuit să lupte împotriva corupţiei.

(19 septembrie 2008)