Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Interviu cu senatorul Mircea Geoană, preşedintele PSD

,,Viitorul nu sună tocmai bine,,

Reporter: Domnule Mircea Geoană, ca fost ministru de Externe şi preşedinte al Comisiei de Politică Externă a Senatului în prezent, cred că aveţi o mare responsabilitate privind eşecul sau succesul integrării României în Uniunea Europeană, fie numai şi prin prisma acestor responsabilităţi asumate. Credeţi că vom reuşi să menţinem traseul sau, ca de fiecare dată, vom face şi paşi greşiţi?
Mircea Geoană: Am intrat în linie dreaptă, numai că nu este o cursă de sprint, este o cursă de garduri. Nu ştiu dacă sunt 100 de metri garduri sau 3.000 de metri obstacole, nu ştiu care sunt probele “olimpice” de parcurs în perioada următoare. Sigur că un pas important pentru noi a fost încheierea negocierilor. Nu vreau să mă gândesc ce-ar fi însemnat pentru România să ne fi prins anul 2005 şi dezbaterea foarte complicată din Europa cu capitolele neînchise. Şansa noastră e că avem deja un tratat de aderare semnat, deci este un punct de sprijin. Întrebarea este dacă vom reuşi să respectăm calendarul impus de Europa. Este încă posibil, dar “condiţiile meteorologice” din Europa devin mai puţin propice. Din păcate, şi nivelul de pregătire internă se pare că este mai slab decât ar trebui să fie în acest moment. Se încearcă în continuare o dezbatere politică în loc să discutăm de pregătirea internă pentru UE. Inclusiv dezbaterea care are loc în Parlament în aceste zile despre proprietate, justiţie – un amalgam foarte complicat de legi. Deci România este obligată să aibă un parcurs de nota 10 dacă vrea să intre la 1 ianuarie 2007, cum ne dorim cu toţii. Trebuie să fie un fel de Nadia Comăneci, cu un parcurs ireproşabil, cu un exerciţiu cu o aterizare perfectă, pentru că orice neîmplinire, orice stângăcie, orice pretext vor fi folosite împotriva noastră.
Rep.: Nu prea suntem iubiţi în Europa, mai ales de politicienii conservatori.
M. G.: Nu că ar avea cineva ceva cu România. Uneori românii au un complex al complotului universal. Nu! Nu are nimeni ceva cu România. Numai că, dintr-o întâmplare, România reprezintă paratrăsnetul ideal pentru evacuarea energiei negative din Europa şi ar fi păcat să dăm ocazie celor care vor să ofere un exemplu negativ cu privire la extindere şi să deraiem. În prezent, discuţiile despre bugetul european, despre perspectiva financiară sunt foarte aprinse. Primul-ministru Tony Blair, preşedintele Franţei, domnul Chirac, toată lumea discută despre bani. România şi Bulgaria sunt ţări care au primit deja, cu anticipaţie. Ar trebui să primească o porţie destul de consistentă din banii comunitari pentru 2006-2009. Parlamentul European spune: “De ce să dăm Bulgariei şi României înainte ca noi să fi aprobat bugetul global?” Şi am avut o discuţie juridică şi politică cu nişte colegi, care spuneau că până la urmă, dacă ne activează clauza de salvgardare, e un an, nu crapă nimeni. Problema este că, o dată activată clauza de salvgardare, nu este imposibil să se mai activeze încă o dată şi nu cred că suntem atât de naivi încât să nu vedem că sunt forţe care doresc să amâne integrarea noastră până în 2009. Cu ocazia asta scapă şi de obligaţia de a da vreo 12 miliarde de euro României şi încă vreo şapte-opt Bulgariei, deci economie de vreo 20 miliarde de euro. Deci, foarte mare atenţie, şi din acest motiv i-am făcut primului-ministru o ofertă sinceră şi decentă de colaborare politică, pre şi postaderare. Din nefericire, Guvernul a căzut pradă tentaţiei facile de a folosi dosarul justiţie – afaceri interne pentru a politiza dezbaterea, şi nu pentru a o depolitiza. Până la urmă vom vedea care va fi rezultatul. Sunt destul de îngrijorat. Şi din ceea ce aud în Parlamentul European, în diferite capitale europene, în diferite parlamente naţionale din Europa – n-aş vrea să fac reclamă la o firmă de telefonie mobilă, ca preşedintele Băsescu -, viitorul nu sună tocmai bine.
Rep.: Pe de altă parte, domnule Geoană, o problemă care trebuie rezolvată este pregătirea populaţiei pentru integrare. Ce consideraţi că ar trebui să ştie oamenii, cetăţenii României, referitor la integrare?
M. G.: Cred că românii trebuie să ştie mai mult despre constituţia europeană în sine. În continuare este un subiect abstract, persistă o foarte slabă cunoaştere despre mecanismele europene, despre instituţiile europene, inclusiv din punctul de vedere al pieţei unice. Ceea ce trebuie să facem este să avem un tip de comunicare publică mult mai coerent. Şi Guvernul anterior a încercat, şi Guvernul actual încearcă să demareze astfel de programe, cu sprijin european. Este încă prea puţin. Eu cred că metoda cea mai bună este să facem, pe de o parte, un efort de implicare a instituţiilor de presă, a mediilor neguvernamentale profesionale, a mediilor studenţeşti în aceste dezbateri şi, în al doilea rând, să putem să-l introducem ca pe un program electoral. Eu cred că nu este firesc ca problematica europeană să nu fie tratată într-o manieră sistematică în şcolile şi universităţile româneşti. Dacă vrem să intrăm în Europa, este absolut normal ca problemele legate de constituţia europeană, istoria europeană, cultura europeană să facă parte din meniul obligatoriu al oricărui tânăr care doreşte să reuşească.

Rep.: Ce impact va avea integrarea asupra firmelor mici şi mijlocii?
M. G.: Este încă un subiect la care trebuie să cuantificăm plusurile şi minusurile: ce efect o să aibă integrarea europeană asupra marilor companii care au încă probleme structurale şi de productivitate. Apropo de legile competiţiei şi de faptul că nu vom mai putea practica ajutorul de stat în zona în care l-am practicat în aceşti 15 ani. Şi aici iar trebuie să le explicăm cetăţenilor României că acele 12 miliarde de euro, care sper să vină şi pe care sper să le cheltuim în primii trei ani (este vorba de 15 – 20 miliarde de euro care trebuie să vină până în 2013), reprezintă o sumă pe care România nu o va putea lua din altă parte. Dacă vrem să modernizăm ţara asta, dacă vrem să ne ducem şi la Pleniţa, şi la Mischii, şi la Strehaia, şi la Calafat, în toată zona asta în care nu-i apă potabilă, în care nu sunt gaze, în care sistemul de alimentaţie e încă vraişte, dacă vrem să ridicăm o ţară întreagă, care este jumătate în secolul 19, şi s-o ducem în secolul 21, fără banii europeni nu se poate. Putem să creştem cu 25 la sută pe an ca economie. N-o să avem prea curând atât de mulţi bani să rezolvăm şi problemele sociale, şi problemele de infrastructură, şi problemele de modernizare. Europa este o şansă fantastică pentru România! Sper să nu devenim şi noi o nouă Grecie, care nu a primit banii de aderare pentru că are o administraţie slabă şi coruptă, pentru că elenii şi-au trimis în Guvern pilele, prietenii şi nepoţii, în loc să-i trimită pe cei mai competenţi, iar într-un an nu a reuşit să atragă decât 30-40 la sută din banii europeni. Dacă suntem înţelepţi, învăţăm ceva din acest fapt.

Rep.: Să trecem de la problematica europeană la una legată de PSD. Sunteţi, nu de foarte mult timp, preşedintele acestui partid. Pentru observatorii scenei politice este foarte clar că, deocamdată, PSD e obligat să joace în defensivă. Mă refer aici la faptul că, printr-o anumită strategie, un personaj ca Omar Hayssam a fost legat oarecum foarte mult de numeroşi reprezentanţi ai acestei formaţiuni şi, dintr-o dată, PSD este un partid de corupţi. Pe de altă parte, apropiata moţiune de cenzură pe care o veţi depune, aproape cu siguranţă, va fi folosită tot împotriva dumneavoastră. Se va spune: “Iată, PSD este un partid antieuropean, pentru că se opune unui pachet legislativ care va ajuta Guvernul Tăriceanu să recupereze întârzierile de parcurs”. Când veţi trece la ofensivă?
M. G.: În primul rând că nu se întâmplă nimic neobişnuit cu un partid care este în opoziţie la şase luni de la pierderea puterii. Nu atât alegerile parlamentare le-am pierdut, cât am pierdut practic puterea. Ştiţi de congresul nostru, sunt lucruri pe care le cunoaşteţi. Se spune că nu este nimic neobişnuit în faptul că, în primele luni după pierderea puterii, un partid îşi strânge rândurile, încearcă să răspundă la întrebări mai dificile: “Cine e de vină?”, “Unde am greşit?”, “Care este calea de urmat pentru viitor?” Dacă ne uităm la situaţia de acum în comparaţie cu aceea din 1997, un moment similar pentru partidul nostru, după pierderea alegerilor generale din ’96 hemoragia din PSD şi o stare de anumită confuzie şi depresie au fost mult mai pronunţate. Am avut în ultimele zile şi o serie de sondaje. Aş putea spune că, ţinând cont de momentul actual, nu sunt atât de rele pentru PSD. Suntem undeva la 30 la sută probabil, undeva în zona aceasta. În ’97, în luna iunie, PSD era la 17 la sută. În momentul respectiv erau puţini lideri în PSD care mai concurau cu, pe vremea aceea, Emil Constantinescu. Liderul PSD care se uită la dumneavoastră, vorbeşte cu dumneavoastră acum, e adevărat, la o diferenţă de 11 puncte, este, în prezent, al doilea lider politic după preşedintele ţării. Lucrurile nu sunt chiar atât de severe cum încearcă unii să le prezinte. Moţiunea de cenzură arată cine foloseşte pretextul integrării europene pentru a-şi promova o agendă ideologică de dreapta. Cei care se află la conducere astăzi au o mare sete de putere şi de căpătuială. Nicăieri şi niciunde Europa nu ne-a cerut să mai venim cu un alt pachet de legi pe justiţie. Pachetul de reformă a justiţiei a fost aprobat şi binecuvântat de UE anul trecut. Acolo am reuşit, după dificultăţi semnificative, asigurarea independenţei justiţiei. Obligaţiile noastre de integrare europeană pe capitolul JAI sunt foarte clare. Ele vorbesc despre implementarea măsurilor aprobate anul trecut, şi nicidecum de dezbaterea unui nou pachet în jurul justiţiei. Dacă crede cineva că de la Bruxelles se solicită României să predea cheia justiţiei preşedintelui Băsescu personal şi ca preşedintele ţării să aibă dreptul să numească procurori, atunci să ştie că numai la Moscova se întâmplă aşa ceva! În nici un alt sistem european nu există o atât de evidentă dorinţă de dominaţie autoritară a preşedintelui cum este cazul la noi. Este PSD partidul antieuropean? Dimpotrivă.

Rep.: Repet, sunt sigur că PSD va fi pus la colţ de către reprezentanţii coaliţiei guvernamentale, pe motiv că nu susţine proprietatea privată.
M. G.: Are ceva de-a face cu Europa pachetul de legi privind proprietatea? De ce tandemul Băsescu – Tăriceanu încearcă să cupleze două lucruri atât de diferite? Nu cumva încearcă să folosească pretextul european şi pretextul aşa-zisei reforme în justiţie pentru a-şi impune un pachet de schimbare a regulii jocului în proprietate, care aduce de fapt satisfacţie clientelei liberale şi pe baza căreia se dezvoltă noua industrie a mafiei din justiţie? Vor fi mii şi mii de procese pe proprietate, de abia când s-a liniştit puţin situaţia juridică, economică şi socială a ţării. Deci această moţiune este pentru noi o ocazie de a spune adevărul despre cele şase luni de guvernare, care sunt mediocre, în cel mai bun caz. Nu poţi să pretinzi că intri la 1 ianuarie 2007 în Europa doar susţinând că faci reformă. Avem miniştri cu competenţe cel puţin precare în domeniul de integrare europeană sau domenii conexe. Pentru noi este o ocazie de a ieşi la bătaie, de a ieşi mai bărbăteşte şi mai viguros la un atac politic împotriva actualei puteri. Pot spune că rareori am văzut o degradare mai rapidă a unui Guvern aflat teoretic încă în luna de miere, care a scăzut în sondaje 20 de puncte în numai cinci luni de la instalare.

(interviu aparut in ,,Editie Speciala,, - 20.06.2005)

Interviu cu Gheorghe Ciuhandu, primarul Timisoarei si presedinte al PNTCD

,,Sunt interese să se distrugă mitul Ciuhandu,,

PORTRET DE LIDER

Gheorghe Ciuhandu este un model. Ca om, ca primar, ca lider de partid. Nu este avid de putere, dar este un om puternic. Nu îşi doreşte funcţii, dar este primar al Timişoarei din 1996, fiind reales de două ori de exigentul electorat bănăţean. Fără îndoială, este un om onest. Trăieşte modest. Nu a fost acuzat de acte de corupţie, nu are avere impresionantă. Cuvântul şpagă îi stârneşte repulsie. Este un politician total diferit de gălăgioşii săi adversari dâmboviţeni, vorbeşte puţin şi cumpătat. Are bun-simţ.
Nu a acceptat să se târguiască pentru principii şi nici pentru imaginea partidului său. A preferat să rămână un solitar decât să se înhăiteze cu puternicii zilei pentru a-şi asigura o protecţie iluzorie. Performanţele sale ca edil-şef se reflectă în nivelul de trai ridicat al timişorenilor şi în respectul cetăţenilor faţă de primarul lor. Succesul său se bazează pe încrederea investitorilor. Pe Ciuhandu nu ai cum să nu îl îndrăgeşti dacă apreciezi toate aceste calităţi.
Preşedintele PPCD mi-a adus aminte de cineva dispărut dintre noi în urmă cu 10 ani. Ciuhandu are acea blândeţe şi toleranţa pe care doar la seniorul politicii româneşti, Corneliu Coposu, o mai puteai întâlni.
Mihai FIRICĂ

Reporter: Domnule Gheorghe Ciuhandu, ofertele primite de la ceilalţi competitori pentru dobândirea acestei sintagme de creştin-democrat sunt suficient de puternice pentru ca în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat să asistăm la o fuziune PPCD cu un alt partid?
Gheorghe Ciuhandu: Nu. Eu pot să vă spun un lucru: noi ne revendicăm ca partid creştin-democrat, în mod explicit. În momentul de faţă, Partidul Popular European (PPE) este o federaţie de partide în care mai bine de trei sferturi sunt partide de sorginte creştin-democrată, ceea ce suntem şi noi. Există şi formaţiuni în România, de exemplu PD-ul, care a intrat de curând cu statut de observator, sau există UDMR-ul, o uniune etnică, membru al PPE, cu statut de membru asociat, dar nu revendică explicit doctrina creştin-democrată. Noi o revendicăm, în virtutea unei tradiţii şi a unei continuităţi, ca să zic aşa, istorice. Aceasta porneşte de pe vremea PNŢCD-ului, când Corneliu Coposu a afiliat partidul în 1987, în condiţii de ilegalitate, la Internaţionala Creştin Democrată. Creştin-democraţia pune omul în centrul activităţii, dar omul responsabil. Omul care are răspunderea de a fi un om activ, un om care să producă, dar şi pe de altă parte un om care să fie în acelaşi timp animat de sentimente de solidaritate faţă de cei care au realmente nevoi. Deci este o doctrină, zic eu, de centru, între ceea ce este socialismul, care absolutizează colectivismul şi liberalismul clasic, doctrină care absolutiza individul. În activitatea mea ca primar, tocmai asta m-am străduit.

Rep.: Ca să-mi corectez şi întrebarea şi să repoziţionăm discuţia, încercaţi, de acolo, de la Timişoara, să transmiteţi un mesaj. Un mesaj prin ceea ce faceţi. Aţi reuşit performanţa de a recâştiga fotoliul de primar, unul dintre cele mai importante din ţară, ca reprezentant al creştin-democraţiei şi, totodată, al unui partid care a ratat intrarea în Parlament. Cum e să lupţi de unul singur împotriva tuturor?
G. C.: Eu am respectat nişte principii care s-au dovedit viabile în Occident. Mai concret, mă refer la creştin-democraţia germană şi chiar şi la cea italiană. În esenţă, din punct de vedere economic, înseamnă stimularea creării de locuri de muncă. Sunt diverse măsuri care se pot lua, de natură economică, de natură chiar legislativă la nivelul consiliului local. Prin astfel de măsuri se pot atrage investitori care să creeze locuri de muncă şi care să contribuie la bugetul Timişoarei. Pe de altă parte, dincolo de respectul pentru omul activ, am căutat să ne manifestăm o anumită solidaritate şi cu cei în nevoi, dar cei care sunt realmente în nevoi sunt ajutaţi prin diverse programe sociale, pe care multe le-am pornit cu finanţele externe. Şi, în al treilea rând, am căutat să stimulăm competenţele, în sensul că mi-am făcut o echipă de oameni cărora le-am delegat competenţe destul de largi în limita atribuţiunilor. Cred că s-a creat acest spirit de echipă. Acum se munceşte eficient şi rezultatele se văd în Timişoara.

Rep.: Probabil că unii dintre cititori, sigur dintre cei care nu au fost de mult în Timişoara, vor spune: “Iată, un primar care vorbeşte bine, dar nu ştiu în ce măsură şi face.” Deşi nu aveţi un sprijin aşa puternic din partea autorităţilor centrale, din partea Guvernului, din partea, ştiu eu, a unei majorităţi parlamentare, de ce vin atât de mulţi investitori în capitala Banatului?
G. C.: Investitorii vin în Timişoara, cred, din trei motive. În primul rând, trebuie să recunoaştem că locaţia geografică este foarte favorabilă, în apropierea frontierelor Uniunii Europene, dacă pot să mă exprim aşa. Infrastructura relativ bună pe care o avem (aeroport internaţional, de exemplu), forţă de muncă bine calificată, cu mulţi vorbitori de limbi străine, care atrage. În al treilea rând, o spun cu toată modestia, deschiderea pe care noi, ca autoritate locală, am practicat-o. În ce sens? Am dus o campanie deliberată de atragere a investitorilor. Aceşti investitori au primit toate informaţiile necesare într-un timp foarte scurt şi în mod foarte transparent. Deci nu s-a pierdut vremea în Timişoara bătând pe la uşi sau să fie oamenii de afaceri “pasaţi” cu lunile. Când am putut, am rezolvat extrem de operativ şi asta a creat, în timp, încredere reciprocă. Am căutat să creăm nişte facilităţi printr-o zonă industrială pe care am dezvoltat-o în sud-vestul oraşului prin, cum să spun eu, eficientizarea actului administrativ, care am căutat să-l facem cât mai simplu. Este adevărat că am beneficiat de asistenţă din afară fără de care toate ar fi fost infinit mai greu de realizat. Toate aceste chestiuni au creat o anumită încredere în administraţia locală şi oamenii au început să vină către noi în timp. Şi după aceea este efectul bulgărului de zăpadă. Venind firme mari, cu renume, asta a atras după sine altele, fie că erau colaboratori, fie că însăşi prezenţa unor firme de renume prezenta încredere pentru alţii. Rezultatele se văd la tot pasul. Au venit investiţii de peste 500 de milioane de euro, investiţii directe în zona Timişoarei. Avem în derulare acum în domeniul lucrărilor publice investiţii extrem de importante, de peste 100 de milioane de euro, care schimbă şi faţa oraşului şi-l dotează cu o infrastructură mai bună şi cu servicii publice mai eficiente.

Rep.: Mi-aţi vorbit de faţa oraşului. Cred că, în primul rând, primarul poate schimba faţa oraşului. Prin comportament, prin exercitarea acestei funcţii, dar şi prin lucruri concrete, legate strict de o anumită strategie în zona arhitecturii. Cu ceva timp în urmă, într-o discuţie purtată tot la Craiova, mi-aţi vorbit şi de un proiect de înfrumuseţare a imaginii Timişoarei prin păstrarea tradiţiei oraşului.
G. C.: Ca primar, să zic, născut şi crescut în Timişoara, nefiind aşadar străin de spiritul locului, am căutat, pe de o parte, să menţin acest dinamism al timişoreanului, care este un om destul de deschis şi un om activ, care vrea să fie întreprinzător. Pe de altă parte, am căutat să revigorez şi anumite tradiţii bănăţene, în sensul bun al cuvântului, adică nu neapărat să promovez, ştiu eu, un regionalism bănăţean, ci, din contră, să revitalizez folclorul autentic de acolo, să ajut mişcarea sportivă. Deci să fac pentru oraş exact ceea ce timişorenii aşteaptă să se facă. Îmbinând toate aspectele astea, s-a creat această imagine, care, de fapt, are nişte baze în realitatea oraşului. Am obţinut o finanţare externă şi toate clădirile istorice vor fi refăcute. Imaginea oraşului va avea de câştigat.

Rep.: Acum, că tot vorbeam de exercitarea funcţiei de primar, vă întreb direct: spuneţi-mi, aţi luat vreodată şpagă? Când aţi primit mită ultima oară?
G. C.: Nu, domn’e, nu am luat, pentru că, în primul rând, nu îmi stă în fire şi nu am fost educat în spiritul ăsta. Şi, în al doilea rând, părerea mea, astfel de şpagă te descalifică în primul rând în faţa celui care ţi-a dat, pentru că din momentul respectiv devii un om supus.

Rep.: Am vrut să văd doar ce reacţie aveţi. V-aţi dat seama că mă ţin de şotii şi a fost un mic test. Vedeţi, e bine că putem râde de chestia asta. Spuneţi-mi, pe funcţionarii dumneavoastră cum i-aţi determinat să nu ceară şpagă?
G. C.: Am avut câteva cazuri în care funcţionarii au luat nişte foloase de-astea necuvenite, dar aceste cazuri au fost dovedite. Nu au fost prea multe. Au fost doar două sau trei împrejurări. Au mai fost şi nişte situaţii în care am avut anumite bănuieli şi le-am cerut respectivilor să plece din primărie. Nu au fost nici acestea multe, dar faptul că actele s-au rezolvat operativ, însuşi faptul că am dat în mod transparent toate informaţiile necesare, le-am pus pe site-ul primăriei, sunt lucruri care ne-au ferit se suspiciuni. Am creat şi o anumită încredere din partea cetăţeanului faţă de primărie.

Rep.: Relaţia cu presa cum e? Ştiu că, recent, a fost un episod în care fiul dvs. a fost arătat cu degetul… Dincolo de acest episod, în legătură cu dumneavoastră nu au fost anchete de presă şi nici scandaluri mediatizate. Sunteţi şi din acest punct de vedere un primar atipic. Jurnaliştii mai mult vă încurcă sau vă ajută?
G. C.: Pot să vă spun că până acum am avut o relaţie foarte bună cu presa. A fost echilibrată, bazată pe respect reciproc. Din păcate, în ultima vreme, ediţia de vest a “Evenimentului Zilei” a început o campanie care, de fapt, nu îl viza pe fiul meu, ci mă viza pe mine. O campanie care am motive să cred că este, ca să zic aşa, stimulată din exterior, prin intermediul acestui organ de presă.

Rep.: De unde din exterior?
G. C.: Din alte cercuri de interese străine Timişoarei, nu ştiu nici eu. Interese de natură economică, de natură politică. Sunt interese să se distrugă “mitul Ciuhandu”. Niciodată nu am avut pretenţia că sunt un mit, dar se pregătesc deja campaniile astea electorale. Sunt ferm convins că s-a pornit această campanie cu insinuări în care jumătăţi de adevăruri s-au însăilat în nişte poveşti care n-au nici un fel de bază reală şi nici nu au fost dovedite. Din contră, eu am cerut în repetate rânduri autorităţilor statului, respectiv corpului de control al prefecturii şi altora care au astfel de responsabilităţi, să lămurească lucrurile. Deci, lucrurile, din punctul meu de vedere, sunt clare, din punctul de vedere al familiei, sunt la fel de clare.
Fiul meu desfăşoară activitatea de consultanţă şi proiectare în cadrul unei societăţi comerciale, lucru perfect compatibil şi cu meseria lui de arhitect şi cu legile ţării, iar eu pot fi controlat oricând de organisme abilitate ale statului în acest sens. Nu s-a dovedit absolut nimic, dar există practica acestei picături chinezeşti. În fiecare zi se minte câte puţin. Şi o minciună repetată poate fi interpretată ca jumătate de adevăr. Cred că, din acest punct de vedere, există o anumită răceală cu un anume segment al presei, dar neprovocată de mine, ci creată, cred eu, din exterior, în ideea maculării imaginii primarului Ciuhandu şi probabil a pregătirii unei campanii electorale care, dacă stăm să ne gândim bine, probabil în doi ani şi şase luni se va produce.

Rep.: V-am întrebat asta pentru că am foarte mulţi prieteni în presa timişoreană. Şi ziariştii, de regulă, îl critică pe primar, pentru că nu este sănătos să fie mulţumită toată lumea. Sigur, prietenii mei nu lucrează la publicaţia amintită.
G. C.: Eu am fost transparent în relaţia mea cu mass-media şi ţin cu regularitate conferinţe de presă la primărie. De asemenea, pe Legea 544, când ni s-au cerut informaţii, de fiecare dată le-am dat. Nu a existat nici un moment în care să nu fi venit în întâmpinarea cererii jurnalistului cu informaţia dorită sau să nu fi răspuns chiar în împrejurări în care, să zicem, nu erau cele mai fericite pentru mine. În urma unor greşeli sau în urma unor minusuri ale activităţii din primărie, mi-am asumat întotdeauna partea de răspundere şi în faţa presei, şi în faţa populaţiei. Cred că acest lucrul nu îl face oricine, dar aşa am obţinut încrederea populaţiei şi a presei.

Rep.: În ce măsură credeţi că veţi reuşi să promovaţi mai departe, prin intermediul PPCD-ului, modelul Ciuhandu? Dacă nu vom avea parte de alegeri parlamentare anticipate, prima bătălie electorală va fi cea pentru primării şi consilii. Ce fel de candidaţi veţi promova?
G. C.: Noi asta facem acum. Chiar vizitele conducerii partidului nostru la Craiova au avut menirea alegerii unei noi conduceri a organizaţiei judeţene. Eu cred că tipul de om pe care noi trebuie să-l impunem este cel competent, profesionist, cu o moralitate desăvârşită, care poate fi un factor de opinie şi are o anumită carismă. Un om care să fie implicat în viaţa colectivităţii. Deci nu un spirit care să-i domine pe alţii sau să stea într-un turn de fildeş. Milităm pentru omul activ. Omul care face, care-şi asumă răspunderea şi răspunde pentru actele lui. Aici ne putem ghida după un principiu românesc: “Omul sfinţeşte locul”. Trebuie să găsim astfel de oameni. Există astfel de oameni. Din păcate, mulţi, dintr-un exces de modestie sau, poate, şi printr-o conjunctură nefericită, stau pe margine. Acest lucru se întâmplă şi pentru că nu sunt ajutaţi sau sprijiniţi. Cred că, în situaţia în care suntem acum, oamenii care vin spre noi sunt oameni de caracter. Nu avem ce împărţi, nu avem ce promite, dar cei care doresc să îşi desfăşoare o activitate conform aptitudinilor sau condiţiilor pot s-o facă. Şi eu cred că dintre aceştia vom găsi viitori candidaţi buni pentru alegeri.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ

(interviu aparut in ,,Editie Speciala,, - 11.11.2005)

Interviu cu senatorul Irinel Popescu, Director medical al Institutului Clinic Fundeni şi şeful Clinicii de Chirurgie Generală şI Transplant Hepatic Fundeni:

“Nu aş fi reuşit fără credinţă”

Mihai Firică: Domnule profesor, mi-am pus de mai multe ori întrebarea dacă succesele în domeniul medical care v-au făcut celebru nu au adus cu sine şi regretele că, în alte condiţii, aţi fi putut urma o carieră la fel de strălucită într-unul dintre centrele medicale occidentale.
Mai mult decât atât, depăşind cadrul personal, cred că asta nu este doar o problemă a oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor, a medicilor eminenţi, cum este cazul dumneavoastră, ci şi a studenţilor cu o anumită înzestrare, puşi în faţa unei perspective de a rămâne aici, în ţară. Nu v-aţi făcut probleme că, rămânând în România, deşi aţi fi putut avea o carieră în oricare mare spital din Occident sau din Statele Unite, nu veţi avea şansa de a vă desfăşura, aşa cum visaţi, o activitate de cercetare şi de a profesa la un nivel înalt?
Irinel Popescu: Nu. Sincer vorbind, după părerea mea, noi am plecat cu un mare handicap: înainte de 1989, cei mai mulţi dintre noi, printre care şi subsemnatul, nu am putut circula în Occident. Retrospectiv, noi am trăit într-un fel de închisoare. Ca să ieşi din închisoarea asta şi să ai aceeaşi mentalitate cu cea a occidentalilor nu este simplu. În plus, o carieră în sensul la care vă referiţi dumneavoastră este o succesiune logică de evenimente într-o viaţă care, din păcate, este destul de scurtă… După cum remarcaţi, este o lume în care e mai greu să te integrezi odată ce ai parcurs nişte etape de mijloc. În 1990 aveam 37 de ani şi atunci au început şi specializările în străinătate. Este o vârstă la care e târziu să începi acolo o carieră, după părerea mea. Dacă vrei să fie o carieră adevărată, asta însemnă 13 – 14 ani petrecuţi în ţară, care erau ani de carieră în România, de carieră universitară, şi care ar fi fost “pierduţi”. Deci, din acest punct de vedere, contează şi ţelul pe care ţi-l propui. Să nu credeţi că aceşti 13 – 14 ani s-ar fi putut recupera foarte uşor! Niciodată n-ar fi avut aceeaşi semnificaţie o carieră începută acolo la 37 – 38 de ani sau invers. Acesta a fost unul dintre motivele importante pentru care am decis să rămân în locul din care am plecat. În Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” Bucureşti şi în Spitalul Fundeni erau acumulări care au contat în evoluţia ulterioară în obţinerea titlurilor de conferenţiar, profesor etc. Evident, nici pe mine nu mă mulţumeşte stadiul actual al României sub aspectul învăţământului, cercetării ştiinţifice, modului în care se mişcă societatea noastră în general. Ne mişcăm încet, foarte încet comparativ, şi-i avem ca reper pe vecinii noştri, cu Ungaria, Polonia, Cehia, Croaţia, mai de curând, sau Slovenia, exemple de ţări care arată că se poate merge repede într-o direcţie bună. Se poate merge cu paşi mari. Noi mergem cu paşi de melc, aş spune, şi poate chiar cu unii înapoi.

M. F.: Aţi spus şi mai devreme, referitor la învăţământ, că nu se poate recupera acest decalaj într-un interval scurt de timp sau chiar mediu. Este lesne de înţeles de ce nu, dar şi celelalte ţări pe care le-aţi amintit au făcut parte din blocul estic. Colaborările cu Occidentul în lumea medicală, ca să ne referim doar la acest domeniu, au fost, totuşi, sugrumate în trecut, fapt care explică rămânerea noastră la un nivel inferior. Cum se poate recupera mai repede acest decalaj?
I. P.: Generaţia care n-a trecut prin comunism a trebuit să sară direct nu numai în capitalism, ci şi în competiţia vestică, obligată fiind să plece de pe băncile facultăţii cu aceleaşi criterii de performanţă şi competitivitate. Din păcate, în România, ei sunt afectaţi de nivelul general economic scăzut. Spuneam că nu se poate face cercetare fără bani. Iată, România a făcut nişte eforturi mari în ultimii ani, dar, dacă ne uităm la sumele pe care le alocăm pentru cercetare, ele sunt ridicol de mici în comparaţie cu cele pe care le alocă ţările occidentale. Acum nu poţi face învăţământ fără o anumită infrastructură. Deja fondurile pe care le au universităţile româneşti sunt îngrijorător de mici faţă de necesar, în timp ce salariile pe care le au profesorii din România sunt mult mai mici proporţional cu cele ale colegilor din ţări cu potenţial. Toate astea reflectă produsul intern brut scăzut. Trăim într-o ţară care are mari dificultăţi economice şi acesta este un handicap pentru medici şi cercetători, deopotrivă.

M. F.: Prin ceea ce mi-aţi spus mai devreme oarecum aţi dat un răspuns la întrebarea “De ce faceţi politică şi de ce aţi intrat în politică”. Îmi schimb planul interviului şi reformulez întrebarea: credeţi că veţi reuşi în politică să schimbaţi lucrurile în măsura în care v-aţi propus?
I. P.: Atâta cât mi-a permis orizontul meu profesional şi cultural, am căutat să citesc lucruri din diverse domenii. Fac o paranteză mare. Printre altele, am detectat o anumită tendinţă în sociologia modernă, prin care proiectul cuiva, să spun aşa, proiectul vieţii cuiva, la modul realist, trebuie privit ca un succes sau ca un eşec. Noi avem nevoie de speranţă pentru ca proiectele noastre, viaţa noastră ca atare, să fie un succes. Cu dorinţa asta lucrăm şi ne zbatem în fiecare zi, dar e foarte clar că nu toate proiectele de viaţă sunt succese. Unele sunt eşecuri. Poate că, de fapt, în viaţă există o doză de succes şi o doză de eşec. În fond, trebuie să ne asumăm şi eşecul la fel ca succesul. Până atunci, cred că fiecare trebuie să-şi facă datoria la modul serios, conform propriilor posibilităţi şi capacităţi, cu maximum de capacităţi şi cu maximum de seriozitate, şi abia la sfârşit se poate spune dacă ai obţinut ceva sau nu. Uneori, totul atârnă de foarte puţin, zic eu. Sunt oameni care poate că au abandonat şi, dacă ar fi continuat, cu siguranţă că ar fi obţinut ceva. S-au lăsat doborâţi de dificultăţi pe moment, în timp ce alţii au dus până la capăt proiectele lor, unii cu succes.

M. F.: Să ştiţi că nu leg succesul dumneavoastră din plan profesional cu cel din politică! O văd doar ca pe un instrument.
I. P.: Eu tot ceea ce mi-am propus este să încerc să duc la capăt un proiect, un proiect ce se leagă în primul rând de medicină, unde sunt câteva puncte de reper. Unul dintre ele este programul de transplant hepatic. Transplantul de organe este un domeniu în care consider că am adus unele contribuţii, pe care pot să le consolidez şi pe care vreau să le las moştenire, să spunem, generaţiilor viitoare, să nu mai înceapă de la zero, aşa cum am început eu, şi să plece pe un teren deja pregătit. La fel, domeniul chirurgiei hepatobiliopancreatice, în sfârşit mai sunt câteva lucruri legate de Institutul Fundeni, de structurile de acolo, de îmbunătăţirea actualului centru de chirurgie generală şi transplant hepatic pe care îl conduc.
Pentru asta, aşa cum aţi sesizat şi dumneavoastră, în plan politic au fost două legi majore şi un pachet de legi, reglementări pe care le aşteptam, de care depinde esenţial evoluţia medicinei şi, mai ales, a medicinei academice: pachetul de legi ale sănătăţii, care a fost dezbătut în Parlament şi a fost asumat de Guvernul Tăriceanu, şi legea calităţii învăţământului. Când este vorba de astfel de proiecte, este bine să fii implicat, mai ales dacă ai o anumită experienţă şi dacă doreşti să ai un cuvânt de spus.

M. F.: Spuneţi-mi acum, pentru că vorbeaţi cu pasiune despre meserie şi despre ceea ce aţi realizat, sunt foarte curios să ştiu care au fost reacţiile dvs. când au ajuns să vă fie pacienţi şi prieteni din copilărie, cunoscuţi din Filiaşi sau colegi de şcoală. Aţi avut astfel de cazuri când vieţile acestor oameni au stat în mâinile medicului Irinel Popescu? Cum este acest sentiment de responsabilitate maximă faţă de cineva apropiat?
I. P.: Nu este diferit faţă de unul în care este implicat un pacient pe care nu-l cunoşti. Faţă de un bolnav te comporţi la fel şi încerci să-i rezolvi problema. Deci, ai uitat, în momentul respectiv, că sunt prieteni, colegi de şcoală sau consăteni. El are o problemă şi tu trebuie să i-o rezolvi, însă, pentru ca să ajungi la capitolul acesta, ai nevoie de experienţă. Vreau să spun că peste jumătate din audienţele mele senatoriale, să spun aşa, sunt consultaţii medicale. Oamenii aceştia ştiu foarte bine cu ce pot să-i ajut şi am foarte mulţi pacienţi din Oltenia, care ajung la Fundeni pentru operaţii, şi n-am refuzat pe nimeni. Atunci când a fost o problemă reală, din contră, m-am bucurat că pot să-i ajut.

M. F.: Nu ştiu, mă refeream când vine într-o situaţie foarte gravă un prieten din copilărie sau o rudă apropiată şi emoţiile te pot copleşi.
I. P.: Au fost numeroase cazuri. Psihologic, nu sunt uşor de suportat. Nu văd ce aş putea face. Au fost câteva cazuri pe care nu le-am rezolvat şi de la oameni care ştiau ce au şi ştiau practic că nici nu-i pot ajuta prea mult şi care au privit cu demnitate situaţia şi au acceptat-o. Erau oameni de care mă legau amintiri vechi şi erau zeci de ani de când ne ştiam.

M. F.: Nu ştiu dacă sunteţi un om religios. Uneori, ştiinţa îi îndepărtează pe unii oameni de credinţă. Este vorba de viaţa privată şi ezit să vă pun această întrebare, dar o leg de profesia dumneavoastră. În reuşita pe care aţi avut-o cât de mult consideraţi că v-a influenţat credinţa?
I. P: Am reuşit datorită credinţei mele, de care mă îndoiesc şi eu uneori. Nu ştiu cât era de adevărată, sinceră, puternică, aşa cum ar trebui să fie. Am reuşit datorită lui Dumnezeu! Dacă m-a ajutat ceva, evident că Dumnezeu m-a ajutat. Fac din nou o paranteză: cel mai bine am înţeles-o de la un om simplu.
Eu am reflectat mult la povestea asta şi cam asta era şi concluzia mea, că, de fapt, lucrurile pe care le facem în viaţă se datorează exclusiv voinţei divine. Mi-a întărit această convingere un personaj la care poate nu v-aţi aşteptat şi nu o spun ca să ne amuzăm, dar chiar mi-a rămas povestea asta în minte. Era un taximetrist în Bucureşti. Într-o seară, neavând maşină, am plecat cu un taxi de la spital. Taximetristul m-a recunoscut şi mi-a spus că el a fost boxer şi campion naţional, nu ştiu dacă la juniori sau la ce nivel, dar, oricum, când era tânăr, a avut performanţe. Mi-a spus ceva pentru care l-am ţinut minte. “Domn’e, stăteam şi eu pe podiumul de premiere şi mă gândeam: «Domn’e, Dumnezeu m-a adus aici!»”. Şi, dacă asta era în mintea unui om foarte simplu, care făcuse un lucru bazat pe forţă fizică, este un lucru bun. Asta era concluzia lui de boxer, că Dumnezeu l-a pus pe ring. Ei, da, cu atât mai mult sunt operaţii atât de grele încât, dacă mă întrebaţi să fac o predicţie ce se va alege de omul ăla, nu pot să o fac.
De asta cred că în cazul acelora care au supravieţuit şi au trăit – şi am avut succes cu operaţii destul de complicate – este o bună doză, aş zice că sută la sută, de dorinţă divină. Nu poţi să fii nepregătit! Trebuie să ştii ce faci! Trebuie să ai o anumită experienţă în spate! Unele lucruri aproape le intuieşti pe undeva. Le faci pentru că ai sute de cazuri văzute, operate şi, în final, ajungi la un anume rezultat. Rezultatul este greu de anticipat. Pleacă din nivelul de cunoştinţe sau din capacităţile noastre umane. Nu ştiu, este ceva deasupra care te domină şi te călăuzeşte.

M. F.: Ştiu că aţi construit o echipă de tineri, care, aşa cum spuneaţi mai devreme, să preia o anumită moştenire. Aveţi un proiect sau v-aţi gândit să aveţi unul mult mai amplu, care să fie susţinut şi de fonduri guvernamentale sau private, care într-adevăr să vă ajute să lăsaţi această moştenire, să ajutaţi la formarea mai multor tineri în domeniul transplantului?
I. P.: Nu numai în domeniul transplantului, dar, referitor la transplantul hepatic, vă spun că este una dintre acele operaţii care, pe lângă faptul că este atât de dificilă, e extrem de complicată ca operaţie, nu se poate face de unul singur. Este un sistem complex, în care, undeva, apare un donator, donatorul acela anunţă un coordonator naţional, echipa de acolo vine, cere acordul familiei ş. a. m. d. Acest sistem a fost pus la punct practic după întoarcerea mea din Statele Unite – pe care nu l-am elaborat de unul singur, ci împreună cu mai mulţi specialişti de transplant din România, începând cam din 1996 – 1997 şi până acum – iar, în final, sistemul s-a constituit chiar oficial. Avem în ziua de azi o agenţie naţională de transplant, care funcţionează în cadrul Ministerului Sănătăţii, cu personal angajat. Putem spune că, pe un model european, avem şi noi un sistem în cadrul căruia se pot pregăti generaţiile următoare şi care, după înfiinţarea unei fundaţii de transplant, să permită crearea de evenimente şi obţinerea de fonduri cu care să ajutăm instruirea tinerilor în transplant. Acesta este un proiect. Al doilea proiect este legat, cum vă spuneam, de specialitatea de chirurgie hepatică, de chirurgia ficatului. Este o specialitate în sine, dincolo de chirurgia generală. De câţiva ani am obţinut recunoaşterea ei de către Ministerul Sănătăţii şi de către Institutul de Perfecţionare Postuniversitară a Medicilor şi Farmaciştilor. Am avut câteva promoţii în această specialitate. Am format o asociaţie naţională de chirurgie hepatobiliopancreatică şi transplant hepatic, reuşind să organizăm şi un simpozion în acest an, iar în anii următori dorim să continuăm aceste simpozioane, poate să le transformăm în congrese naţionale. Trebuie să avem în România medici cu pregătire în chirurgia hepatică, care să poată să opereze ficat la nivelul marilor centre medicale. Cel de-al doilea proiect este legat de centrul pe care îl avem în Institutul Fundeni.
Am speranţe că, în viitor, Centrul de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic se va transforma într-un institut de chirurgie clinică şi experimentală, în cadrul căruia atât actualii membri, cât şi generaţii de studenţi şi medici veniţi la perfecţionare se vor forma şi îşi vor desăvârşi pregătirea. Tinerii care vor să se afirme vor beneficia de această instituţie ca un centru de formare a cadrelor în special în chirurgia hepatică şi în transplantul hepatic, dar şi în alte domenii.
Sunt mulţi tineri în care am încredere şi pe care, oricât de mare ar fi efortul sau timpul sacrificat, îi voi ajuta să-şi desăvârşească pregătirea, pentru că de ei avem mare nevoie în viitor.

(interviu aparut in ,,Editie Speciala,, - 27.4.2006)

Interviu cu Alteţa Sa Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen:
“Îmi repugnă tratarea familiei regale ca pe o piesă vie de muzeu”

Principele Radu: România devenită membră a Uniunii Europene este victoria principiilor care l-au ţinut pe Regele Mihai departe de ţară timp de 41 de ani şi pentru care a trebuit să suporte dezamăgiri şi umilinţe.

Biografie

Alteţa Sa Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen

Născut (Radu Duda) la 7 iunie 1960, la Iaşi, într-o familie de medici Soţul A.S.R. Principesa Margareta a României (1996) Creat Principe de Hohenzollern-Veringen (1 ianuarie 1999)
Liceul Internat din Iaşi, 1979
Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, 1984
Colegiul Naţional de Apărare, seria a XI-a, 2002
Colegiul “George C. Marshall”, Garmisch, Germania, 2003
John F. Kennedy School of Government, Universitatea Harvard, “2004 Program for Senior Executives in National and International Security”

Mihai Firică: Alteţă, data de 1 ianuarie 2007 va marca aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, eveniment confirmat de oficialii europeni. Cum priviţi procesul de revenire al României în Europa şi care este poziţia Casei Regale?

Alteţa Sa Radu: Ca pe o binefacere. Din punctul de vedere al Casei Regale, România devenită membră a Uniunii Europene este victoria principiilor care l-au ţinut pe Regele Mihai departe de ţară timp de 41 de ani şi pentru care a trebuit să suporte dezamăgiri şi umilinţe. Însă evenimentul are mai multe înţelesuri. Întâi, este o întregire identitară a continentului. Cu fiecare ţară care devine liberă, stabilă şi democratică, prosperă şi stăpână pe sine, consecinţele Cortinei de Fier se diminuează. Cu alte cuvinte, rana lăsată de divizarea ideologică a Europei este principala problemă europeană din mileniul III. Aceasta din perspectiva destinului. Apoi, este lărgirea Uniunii Europene, care înseamnă un pas înainte pentru o construcţie suprastatală de o inegalabilă frumuseţe ideatică, născută la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Această instituţie continentală, suprastatală, are şansa de a deveni o paradigmă pentru omenire, tot aşa cum statul-naţiune, creat acum 300 de ani tot de Europa, s-a răspândit în întregul sistem internaţional, de atunci încoace. Numai că această construcţie a fost creată pentru a face bine popoarelor Europei, nu invers. Cu alte cuvinte, UE este un instrument de dezvoltare continentală, de punere împreună a forţelor europene, un instrument de făcut bine, nu un scop în sine. Precum NATO, care este o con-strucţie în folosul ţărilor care o alcătuiesc. Casa Regală consideră că UE este un cadru esenţial de dezvoltare pentru România, aşa cum NATO este un cadru esenţial de securitate. România are, însă, un rol de neînlocuit în creionarea propriului viitor. Fiindcă democraţia este un instrument, nu un sistem. Prosperitatea, stabilitatea, domnia legii şi celelalte virtuţi ale lumii în care intrăm se obţin cu efort personal, cu generozitate, cu spirit de răspundere, cu respectarea libertăţilor şi aşa mai departe. Toate acestea, împreună cu democraţia, pot duce România acolo unde ar fi trebuit să fie de mult.

M.F.: Alteţă, sunteţi reprezentant special al Guvernului României pentru integrare, cooperare şi dezvoltare durabilă. În această calitate aţi făcut numeroase, consistente şi, mi-aş permite să apreciez, eficiente demersuri pentru cunoaşterea eforturilor României pentru integrare de către oficialităţile din ţări europene. Care credeţi că sunt cele mai importante elemente care menţin o cotă destul de mare de suspiciune din partea oficialilor europeni, dar şi a oamenilor simpli din ţările occidentale, privind capacitatea României de a se adapta la normele şi standardele Uniunii Europene?Alteţa Sa Radu: Dacă mi-aţi permite o metaforă, suspiciunea (în partea ei substanţială) vine din trecutul nostru recent, atunci când am făcut dintr-un rege mecanic auto, iar dintr-un cizmar şef de stat. Este o ispravă pe care nu am făcut-o cu voia noastră, dar pe care va trebui să o purtăm pe umeri, în istorie.

Să ne întoarcem la partea concretă a răspunsului: oficialii europeni nu au “suspiciuni”, fiindcă rolul lor este de a negocia administrativ şi politic un statut pentru ţara noastră şi de a respecta un principiu pentru organizaţia lor. Este vorba doar despre a răspunde unor criterii, nu de a face impresie. Toate acestea se vor termina când România nu va mai ridica semne de întrebare, iar acest lucru este pe cale să se petreacă. În ceea ce priveşte poziţia oamenilor simpli, mai bine zis a opiniei publice, ea depinde de mai multe lucruri. Veţi fi de acord cu mine că ţăranul din sudul Franţei nu este la curent cu stadiul negocierii Bulgariei în privinţa capitolului UE al transporturilor. Aşadar, părerea sa despre România sau despre Bulgaria este modelată de un amestec de necunoaştere cu frânturi de realitate oferite de mass-media. În al doilea rând, există un anume instinct al comunităţii de a se feri de schimbări în sistem, pentru a nu pune în pericol datele realităţii de zi cu zi. Acest sentiment îl are şi omul de rând albanez, şi omul de rând englez. Şi, în fine, europenii au o imagine despre România pe măsura istoriei recente a României. În urmă cu şase decenii, România era o ţară egală, ca economie şi prosperitate, cu Belgia şi Elveţia. Apoi a devenit un faliment economic, politic şi, uneori, uman. Din 1989 încoace, am traversat 10 ani de ambiguitate şi şase de dezvoltare accelerată. Imaginea se adaptează ca un contur al realităţii. Însă, dincolo de toate acestea, există multă lume care apreciază România şi are încredere în ea. Eu mă întâlnesc des cu aceşti oameni.

M.F.: Aţi refuzat oferta fostului preşedinte al PSD, Adrian Năstase, de a candida din partea acestei formaţiuni pentru un loc în Parlamentul României. În viitor, veţi accepta o propunere similară din partea unei formaţiuni politice?

Alteţa Sa Radu: Îmi aduc aminte bine de acea propunere, dar nu a fost singura. Au mai fost şi altele, legate şi de Parlament, şi de Guvern, şi de preşedinţie, venite de la mai multe partide politice. Voi continua să servesc interesul naţional şi nu exclud o schimbare a poziţiei actuale, numai că trebuie să fie ceva care să respecte două condiţii: să nu contrazică în mod grav identitatea regală, fiindcă eu nu am intrat în viaţa publică pentru a face “carieră”, ci pentru a urma un destin. Şi, a doua condiţie, să fie ceva ce poate servi România mai bine decât ceea ce fac acum. Cu aceasta în minte, orice poate fi posibil. Cu excepţia intrării mele ca membru al unui partid politic. Aceasta nu se va întâmpla.

M.F.: În ce măsură consideraţi că a fost apreciată contribuţia Majestăţii Sale Regele Mihai la acceptarea României în NATO de către oficialităţile de la Bucureşti? Vă întreb acest lucru deoarece ecourile în presa internaţională au fost remarcabile, dar reflectarea lor în presa din ţară a fost mai puţin… spectaculoasă.

Alteţa Sa Radu: Toate autorităţile din 1997 până în 2007 au apreciat la justa valoare această contribuţie. Nici nu se putea altfel. Performanţa regală a fost de folos tuturor, dar în primul rând României.

M.F.: Retrocedarea proprietăţilor familiei regale a stârnit vii polemici în lumea politică şi nu numai. A generat această dezbatere o imagine mai bună pentru monarhie, a limpezit probleme legate de trecutul istoric şi, mai ales, în ce măsură au fost rezolvate aceste litigii? Au fost revendicate şi proprietăţi din judeţul Dolj?

Alteţa Sa Radu: Nu. Singurele proprietăţi directe ale Regelui Mihai au fost, în mare, Domeniul Săvârşin, Domeniul Sinaia şi trei case în Bucureşti. În afară de Sinaia, care este pe ultima sută de metri a negocierilor de retrocedare, totul a fost dat înapoi. Nu există nimic în Dolj.

M.F.: Doljenii s-au bucurat de prezenţa Majestăţilor Lor Regele Mihai şi Regina Ana, pe care i-aţi însoţit împreună cu Alteţa Sa Regală Principesa Margareta. Aţi revenit de câteva ori, ceea ce trebuie considerat un semn autentic de prietenie. Sunteţi mulţumit de reacţia oficialităţilor doljene?

Alteţa Sa Radu: Am avut o bună primire din partea oficialilor locali din toate regiunile României. Nu se pune problema să fiu mulţumit, fiindcă liderii politici locali îşi fac datoria lor de aleşi sau de funcţionari publici. Aici nu se pune în discuţie simpatia lor pentru monarhie. Eu reprezint ţara cu mandat guvernamental, sunt ofiţer superior activ al Armatei României şi sunt şi membru al familiei regale, din care poziţie fac eforturi continui de a servi interesul naţional. Cea mai mare parte a autorităţilor locale din ţară, de fiecare dată, au arătat, în afară de profesionalism, şi un interes, un respect şi o atenţie aparte, pentru care sunt mândru, nu mulţumit. Mai mult decât de prieteni, am nevoie de oameni politici care să fie demni. În ceea ce priveşte comunitatea locală, mai ales cea craioveană şi cea doljeană, lucrurile stau diferit. Aici este într-adevăr o simpatie, o încredere şi o susţinere a demersurilor mele, care îmi dau o mare bucurie. Într-un sondaj de opinie foarte minuţios, făcut de Institutul IRECSON în mai 2006 şi care a cuprins întreaga ţară, mediul rural şi urban, a reieşit că 66 la sută din populaţia României consideră că familia regală trebuie să se implice şi mai mult în dezvoltarea României de azi.

M.F.: Care sunt proiectele pe care le-aţi conturat şi care vizează atât în mod direct, cât şi indirect Doljul şi cum credeţi că se va derula colaborarea cu reprezentanţii administraţiei acestui judeţ?

Alteţa Sa Radu: Proiectele pe care aş vrea să le derulez de-a lungul anilor în Dolj sunt legate de întreaga comunitate, nu doar de administraţia judeţului. Astfel, biserica, universitatea, armata, colegiul naţional “Carol I”, mediul de afaceri, societatea civilă, toate aceste instituţii sunt parteneri de-ai noştri pentru a crea punţi de legătură cu Europa sau cu alte regiuni din România. Pe de o parte, încerc să pun împreună investitori străini cu parteneri craioveni sau doljeni, sperând că această iniţiativă va da rezultate, în timp. Cine crede că rezultatele vor veni mâine dimineaţă se înşeală. Încrederea şi interesul partenerilor străini trebuie câştigate şi meritate. Prosperitatea nu se rezolvă cu o vizită la Palatul Elisabeta, în cadrul serilor regionale. “Seara doljeană” a fost o foarte frumoasă reuşită, la care dumneavoastră, cel care-mi luaţi acest interviu, aţi fost prezent. Numai că nu se poate face cu o floare primăvară. Această muncă trebuie continuată cu răbdare, cu deschidere, cu generozitate, cu mai puţină politică şi mai mult spirit practic. Pe de altă parte, aportul angajamentelor mele publice la dezvoltarea regională a României nu se poate măsura cu bani, companii sau contracte. Casa Regală nu este agenţie economică, nici minister. Fiecare cu treaba lui. Impactul sau forţa argumentelor noastre în faţa unor personalităţi influente ale lumii ori în faţa opiniei publice din Europa şi America, Asia şi Africa nu se poate măsura precum metrii de stofa. Prestigiul, încrederea, vizibilitatea unei naţiuni se face în timp, cu răbdare, cam în acelaşi fel în care a construit Nadia Comăneci, de exemplu, marile ei victorii, prin ore şi ore de lucru, de trudă, nevăzută de nimeni, în deplină modestie şi loialitate faţă de societatea în care s-a format. La sfârşitul anului, în ajunul intrării României în Uniunea Europeană, la 10 ani de când am început, în martie 1997, acţiunile Casei Regale pentru integrarea României în NATO şi UE, aş vrea să prezentăm public un document, o viziune asupra direcţiilor în care Casa Regală va acţiona în următorii 20 de ani, pentru consolidarea României, pentru stabilitatea şi prosperitatea ei. De aceea, vă invit încă de pe acum să veniţi la Palatul Elisabeta, în ianuarie 2007, să continuăm dialogul, la început de drum nou pentru România.

M.F.: Pasionat de artă şi literatură, sunteţi autorul a mai multor volume despre monarhie şi Casa Regală: “PERSONA” (Nemira, 2006), “Europa din noi. Regalitatea şi democraţia-spectacol” (Polirom, 2006), “Familia Regală a României” (Humanitas, 2004), “Şapte” (Nemira, 2003) etc. În ce grad credeţi că adevărul istoric asupra monarhiei este cunoscut de publicul larg?

Alteţa Sa Radu: În privinţa adevărului istoric nu am nicio grijă. Chiar cu întârziere, el va fi cunoscut, fie şi dacă eu aş scrie numai cărţi de bucate. Dar nu adevărul istoric asupra monarhiei mă interesează să-l arăt publicului larg, fiindcă îmi repugnă tratarea familiei regale ca pe o piesă vie de muzeu. Eu sunt preocupat să dovedesc Europei şi României de azi ca regalitatea este o noţiune în sprijinul identităţii ţării noastre în mersul ei globalizator. Ea, regalitatea, nu se bazează pe putere politică, ci pe puterea identitară a Coroanei, ca simbol al statalităţii şi continuităţii.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ
(apărut în ziua de marţi 17 Octombrie 2006)

Theodor Stolojan anticipează ruperea protocolului dintre democraţi şi liberalii premierului
“Tăriceanu şi câţiva indivizi au confiscat Partidul Naţional Liberal”

Redactor.: Spuneţi-mi, domnule Theodor Stolojan, de ce aţi ales acest moment pentru lansarea platformei liberale? De ce nu mai devreme, de ce nu mai târziu, pentru că se anticipa că veţi sancţiona actuala stare de lucruri din PNL?
Theodor Stolojan: A existat o succesiune de evenimente. În septembrie 2005, mai mulţi preşedinţi ai filialelor teritoriale judeţene ale PNL m-au căutat, fiind nemulţumiţi de ce s-a întâmplat în partid începând de la congresul din februarie 2005, când Tăriceanu şi echipa lui au preluat conducerea. Până în acel moment, eu nu mă mai interesasem ce se întâmplă în PNL, îmi vedeam de treabă la administraţia prezidenţială, dar iată că m-am trezit cu această problemă în faţă. Erau destul de mulţi preşedinţi de filiale teritoriale. Am început să văd de ce s-a creat această nemulţumire evidentă faţă de conducerea actuală a PNL, în condiţiile în care partidul se afla la guvernare. În momentul acela am înţeles ce s-a întâmplat: domnul Tăriceanu, cu un grup restrâns de indivizi – Patriciu, Olteanu, Orban, chiar şi Antonescu -, practic, a confiscat PNL, a distrus toate principiile şi stilul de management care fusese pus în PNL.

Red.: De ce s-a ajuns la situaţia aceasta, în care, de foarte mult timp, există o nemulţumire generală în filiale?
T. S.: Noi, în statut, în codul etic, aveam o serie de principii: cum să se ia deciziile, cum să se facă propuneri când partidul are de desemnat oameni pentru o funcţie în administraţia publică sau pentru o funcţie în partid. Se discută acolo de competenţă, de profesionalism, de efort depus pentru partid, muncă ş.a.m.d. Tăriceanu a renunţat la toate aceste criterii valorice şi a început să-şi aşeze oamenii în funcţie pe un singur criteriu – dacă făceau parte din grupul lui sau nu. Acesta a fost un aspect care i-a deranjat mult pe oamenii din partid.

Red.: Fac o paranteză: când vorbiţi de aşezat oameni pe funcţii, vă referiţi numai la partid sau şi la echipa guvernamentală?
T. S.: Vă dau un exemplu. L-a făcut ministru pe Cristian David, un tip care nu s-a remarcat cu nimic în partid, decât prin faptul că era, să zicem, băiatul de serviciu al domnului Tăriceanu. Or, sigur că, eu v-am dat un exemplu, sunt mai multe din acest gen. Asemenea lucruri au deranjat pe mulţi în PNL, pentru că noi discutam tot timpul în opoziţie de criterii, de valori, de forme şi competenţe. Au fost aleşi astfel oameni total nepotriviţi pentru diferite funcţii de importanţă. Atanasiu, la armată, de exemplu. Nu eu, toată presa, toată lumea spune că era un ministru care nu avea ce căuta acolo. Faptul că dânsul nu ştie nicio limbă străină… Să te duci la NATO şi să fii singurul ministru care mergi cu traducătorul după tine… Un alt fenomen care a deteriorat, ca să spunem aşa, situaţia PNL a fost divizarea organizaţiilor teritoriale judeţene. Ce s-a întâmplat? În 2002, când partidul intrase într-o disoluţie, într-o criză foarte mare, am venit cu o măsură de excepţie, propunând ca preşedintele la nivel central al partidului să fie ales cu o echipă.

Red.: A fost nimerită aplicarea acestei soluţii şi la nivelul organizaţiilor judeţene?
T. S.: Eu am luat acea măsură din cauză că, dacă aş fi făcut alegeri după acelaşi tipic individual, mă trezeam la fel, cu aceeaşi oameni în echipă, cu Patriciu, cu Haşotti, cu Crin Antonescu, deci cu oameni cu care nu se putea lucra. Ei aveau cu totul alte concepţii, alte intenţii, alte obiective decât întărirea PNL şi atunci eu am propus congresului această măsură de excepţie. Putea să fie o perioadă limitată de timp, după care partidul să revină, să judece din nou situaţia. Domnul Tăriceanu, după ce a făcut-o în februarie 2005, a extins această măsură la nivelul filialelor teritoriale. Or la acest nivel nu sunt foarte mulţi oameni de putere ai PNL şi, în momentul în care două echipe au concurat, echipa care a câştigat a luat tot, iar cealaltă a fost marginalizată. Ea, practic, nu mai avea niciun rol, dispărând din viaţa organismelor care iau decizii la nivel judeţean al PNL. Şi, în felul acesta, forţa PNL în teritoriu a scăzut enorm, pentru că, dintr-o dată, oameni importanţi din judeţe au ieşit din competiţie şi din activitate. A mai făcut un lucru care a deranjat foarte mult, şi revin la competenţă şi profesionalism. La vremea respectivă, în august 2002, unul dintre punctele forte cu care m-am prezentat în faţa partidului a fost să revitalizăm comisiile de specialitate ale partidului, care să devină surse de idei, de zbateri. Au fost mii de membri ai PNL care au activat în aceste comisii. Mii de membri, nu exagerez cu nimic. În mod normal, în momentul în care partidul ar ajunge la guvernare, ar trebui ca, pentru diferite funcţii publice, să-şi fi tras oamenii din aceste comisii de specialitate, care erau verificaţi, ştiau despre ei, ne dădeam seama de pregătirea lor ş.a.m.d. Acest lucru nu a fost făcut, de exemplu, decât de Gheorghe Flutur, care a ţinut seama de oameni din comisii, i-a promovat în Ministerul Agriculturii. În rest, s-au cam neglijat. Sigur că asta i-a demobilizat pe oameni. Revin din nou la Cristian David… Au fost oameni care au discutat despre integrare, au scris în program despre integrare şi constată că, de fapt, ministrul devine un ilustru necunoscut în PNL. Aceste lucruri ce au făcut în final? Au paralizat partidul, pe lângă faptul că Tăriceanu, ca prim-ministru, nu se poate ocupa de PNL. În consecinţă, doi ani, PNL nu a avut un program politic pentru dezvoltarea partidului, în timp ce se află la guvernare, făcând, practic, aceeaşi greşeală ca şi Năstase în PSD, crezând că activitatea de guvernare ţine loc de activitate politică a partidului. De asemenea, nu au avut o dezbatere în interiorul partidului pentru un program politic al PNL, pentru dezvoltarea României în perioada postaderare. Aceste lucruri i le-am spus, în septembrie, domnului Tăriceanu. I-am propus să găsim o formulă, a găsit-o şi Năstase cu preşedinte executiv, pentru că şi-a dat seama că partidul este o instituţie, nu-l poţi lăsa de izbelişte din când în când. Mai ales că Tăriceanu are o doză de confort personal mult mare decât o au în mod obişnuit oamenii. I-am propus în septembrie, dar a respins, a zis nu, păstrând controlul şi pe Guvern, şi pe partid. În vara acestui an, ţin minte că am făcut un apel pentru unitate şi am cerut un dialog, dar pe care l-au tratat cu aroganţă şi suficienţă. Ţineţi minte, mai întâi a fost o comisie cu Quintus, pe urmă ne-au trimis la municipiu să discutăm cu… cine? Cu Orban, care a fost împotriva Alianţei DA, deci nu aveai cu cine discuta. Au bagatelizat demersul meu şi am ajuns la lansarea acestei platforme liberale. Între timp, gafele şi prostiile făcute de Tăriceanu s-au repetat într-o succesiune incredibilă, culminând cu gafa de a cere retragerea trupelor din Irak, care a fost o gafă de stat.

Red.: Să reamintesc şi episodul cu înaintarea demisiei şi retragerea sa în câteva ore…
T. S.: Nu mai vorbesc de toate astea, ci doar de cele recente. În acest fel am ajuns la concluzia că nu se poate şi că acestor oameni care cred în PNL trebuie să le oferim o platformă, prin care să se arate că există şi o altă viziune despre ce trebuie să fie PNL, că nu s-a părăsit obiectivul de a căuta un proiect politic pentru a întări unitatea de centru-dreapta.

Red.: De ce credeţi că actuala echipă Tăriceanu, care conduce autoritar PNL, nu a reacţionat în urma sondajelor de opinie, foarte numeroase, care au arătat scăderea popularităţii PNL şi creşterea direct proporţională a PD? De ce nu au făcut altceva decât să arunce pe piaţă simple declaraţii?
T. S.: O întrebare foarte bună. Cu alte cuvinte, datorită acestor probleme despre care am vorbit, s-a întâmplat un fapt incredibil: PNL, care a ajuns la guvernare într-o etapă de o conjunctură economică extrem de favorabilă – creştere economică, reducerea inflaţiei, afluxul de investiţii străine – a pierdut din credibilitate, iar raportul, să zicem, de forţe, între PD şi PNL, şi raportul de credibilitate s-au inversat în favoarea PD. Domnul Tăriceanu şi ai lui nu au reacţionat. Mai mult, în primul rând, au negat. Ei spun: “N-am pierdut din credibilitate, a crescut PD”. Dacă vrei să te ascunzi după deget, sigur că poţi judeca şi aşa. Ei n-au reacţionat la treaba asta pentru că sunt responsabili pentru această pierdere, ei sunt direct răspunzători. A recunoaşte şi a reacţiona înseamnă ca, în primul rând, să recunoşti că porţi responsabilitate pentru această pierdere de credibilitate.

Red.: Responsabilitatea era a domnului Tăriceanu şi a echipei sale, nu vă afecta pe dumneavoastră. Eraţi consilier prezidenţial şi nu cred că mai eraţi răspunzător pentru ceea ce se întâmpla în PNL.
T. S.: Întrebarea este: “Domn’e, stăteai foarte bine la preşedinţie, ce mai cauţi la PNL?” Mă înţelegeam foarte bine cu preşedintele României. Numai că eu sunt unul dintre cei care am muncit enorm să restabilim credibilitatea PNL în perioada 2000 – 2004. În 2000 am intrat în august, candidând atunci la preşedinţie, contribuind la faptul că PNL nu a avut soarta PNŢCD la vremea respectivă. Şi atunci, vedeţi dumneavoastră, nu poţi să stai pasiv. A fost muncă enormă, pe care eu am făcut-o şi pe care domnul Tăriceanu, domnul Bogdan Olteanu şi domnul Crin Antonescu, deci oamenii pe care-i vedeţi acum foarte bogaţi şi care iau aceste decizii în defavoarea PNL, nu au făcut-o. Domnul Tăriceanu s-a implicat în campania electorală, în special după ce i-a delegat funcţia de preşedinte. Nu au mers din comune în comune, stând de vorbă cu oamenii, pentru că era blocajul mediatic la televiziune, amintiţi-vă! Acum, uitaţi-vă, zburdă opoziţia şi toţi sunt la televiziune, pe când noi nici nu speram să se dea o ştire despre noi la TVR 1.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ