Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Sire,

Mă bucur să vă pot adresa urările de sănătate, armonie sufletească, putere de muncă şi cât mai mulţi ani închinaţi Naţiunii Române. Împlinirea a 90 de ani de viaţă ai Majestăţii Voastre îmi luminează inima! Am avut privilegiul de a vă sta alături în câteva momente, dintre cele mai plăcute şi pline de semnificaţie pentru mine şi pentru familia mea, iar acest fapt mă onorează. Am încercat să spun mereu, pretutindeni, cum este Regele nostru şi cât de important este să înţelegem rolul Său şi al Casei Regale pentru România. Dar mai presus de orice, am încercat să ridic vălul de ceaţă pe care mulţi dintre români n-au puterea sau priceperea de a-l sfâşia din faţa ochilor.

28 decembrie 2010 la Palatul Savarsin, impreuna cu Regele Mihai

Istoria nu este nedreaptă, ci oamenii o interpretează adesea eronat. Răbdarea, perseverenţa, statornicia credinţei şi curajul de a înfrunta vrăjmăşia unor chiriaşi ai istoriei sunt armele de temut ale învingătorilor. Înţelepciunea adevăratului lider şi anvergura unui om de stat strălucesc prin şlefuirea timpului şi al reflecţiei îndelungate asupra sensului, de cele mai multe ori ascuns, al faptelor. Adevărul are forţa firului de iarbă care caută lumina chiar şi de sub povara stâncii. Istoria nu ne-a întors spatele. Acum, la aniversarea a 90 de ani de viaţă ai Majestăţii Sale Regelui, putem sta cu fruntea sus. Regele nostru se aşează pe un loc de cinste între oamenii care au dat sens istoriei acestei naţiuni îndelung nedreptăţite.

Am încercat să înţeleg lecţia de istorie pe care ne-o predă viaţa. Figuri sinistre ale unor dictatori care şi-au siluit propriile popoare, ţinându-le în mizerie şi umilinţă, sunt şterse aidoma unor castele de nisip de valurile mărilor. Un fost dictator este linşat şi executat de tinerii rebeli furioşi, un altul este arestat în timp ce încearcă să scape de furia mulţimii, altul este împuşcat într-o cazarmă din Târgovişte, altul a sfârşit spânzurat la capătul unui conflict militar în care şi-a sacrificat conaţionalii, ba chiar unul este executat de forţele speciale în timp ce-şi admira la televizor imaginea de terorist planetar. Sfârşitul deloc glorios le este rezervat celor nu pun preţ pe libertate, democraţie şi justiţie.

În acelaşi timp, un Rege ajuns la 90 de ani, un Rege alungat de pe tron prin şantaj şi ameninţare de către forţele de ocupaţie care-i invadaseră Ţara, primeşte onoruri din partea tuturor caselor regale şi este ovaţionat de români. Rezistenţa Sa este răsplătită de istorie. A fost mereu în slujba neamului Său, indiferent cât de negru a fost exilul şi cât de nedrepte erau cuvintele ticluite de propaganda urmaşilor cotropitorilor Ţării Sale. Iată adevărata judecată a istoriei: duşmanii democraţiei sfârşesc în mâinile poporului eliberat de tiranie, în timp de onorurile revin celor care îşi asumă până la capăt drumul anevoios al libertăţii.

Peste ani, fiului meu am să-i povestesc despre un Rege înnobilat de dragostea poporului său.

TRĂIASCĂ REGELE!

Membru al Uniunii Scriitorilor din România, scriitorul şi jurnalistul craiovean are deja patru cărţi publicate şi mai multe premii literare.

A debutat în revista „Ramuri“ cu doar câteva luni înainte de a izbucni Revoluţia Română din 1989. Îşi aminteşte cu plăcere de acea perioadă, când a ales să se îndrepte spre poezie autentică, deşi spune: „puteam să procedez ca şi alţii, adică să scriu ode de partid“. În 1996 i-a apărut pe piaţă prima carte – „Biografie sumară“, iar în 1997 cea de-a doua – „Limba şarpelui călător“, ambele premiate.

Despre pasiunea sa pentru poezie spune: „Cred că l-am moştenit pe bunicul din partea mamei, Teclu, din Corlate, care a scris poezie chiar şi când ajunsese octogenar“. În anul 1995, împreună cu alţi colegi de facultate, a fondat revista facultăţii, „Speculum“.

Debutul jurnalistic şi l-a făcut la ziarul „Ziua“, tot în acea perioadă, pe care o cataloghează drept „vârsta inocenţei“, când credea în valorile morale ale societăţii. „Încă mai cred“, spune însă scriitorul adaugând: „Nu trebuie să te alături turmei, dacă tu crezi cu putere în idealuri şi în ceea ce faci. Îşi poţi crea o poziţie individuală“. Apoi au venit cu adevărat anii de succes în mass-media. A început de la reporter şi a parcurs toate etapele până la cea de redactor-şef, în cadrul mai multor publicaţii. În momentul de faţă, Mihai Firică poate fi considerat un jurnalist de opinie care crede în misiunea presei de provincie şi nu are complexe faţă de presa bulevardieră de capitală. El luptă jurnalistic pentru o Bănie cu autentică respiraţie culturală. De mai bine de zece ani este şi realizator TV.

„Am reluat proiectele TV mai vechi,   talk show-ul «Pe mâinile cui?», şi emisiunile «Facem cărţile» şi «Lumea la noi acasă», pe care le moderez la postul de televiziune Oltenia 3 TV“, spune Firică.

Volumul scos anul acesta, „Dinastia Ticăloşilor“, care cuprinde o culegere de editoriale scrise pe parcursul anilor 2008-2009, a fost un real succes, fiind printre cele mai vândute volume în librăriile craiovene. Spune că şi-a dorit să construiescă o carte scandalos de sinceră. „Se ascund în spatele acestor comentarii, luări de poziţie, multe lucruri pe care nu le-am putut exprima într-un limbaj mult mai dur şi nu mă gândesc doar la viaţa politică şi la personajele de la noi care o compun. În cartea aceasta vorbesc despre mass-media, despre economie, despre guvernare. Toate acele personaje transpuse în «Dinastia Ticăloşilor» compun viaţa noastră“, încheie Mihai Firică.

De ce „Dinastia Ticăloşilor“?
Dacă vă uitaţi cu sinceritate în jur, veţi observa că se formează dinastii, iar speranţa noastră de viaţă mai bună este iluzorie din cauza acestor dinastii ale necopţilor. Poate ar fi trebuit să exprim mult mai dur decât în această carte dezamăgirea, dezgustul, deziluziile. Toate, repet, sunt sincere.

Pregăteşti şi altceva?
Lucrez la un alt volum de versuri şi un volum de convorbiri cu Alteţa Sa Principele Radu. Nu este exclusă însă o carieră politică, la un moment dat. Dezgustul meu faţă de ceea ce se întâmplă în viaţa publică este unul întemeiat pe observaţia cotidiană. Încerc să îi înţeleg pe oameni şi detectez cu suferinţă un gol imens acolo unde ar trebui să găsesc mai multă înţelegere, mai multă iubire, mai multă cumpătare.

(Adevărul de Seară – 18.11.2010 - Irma Huculici)

http://www.adevarul.ro/locale/craiova/Craiova-_PORTRET_-_Mihai_Firica-jurnalistul_care_face_cartile_sa_vorbeasca_0_374362648.html

Robert Turcescu părăseşte Grupul Realitatea… Nu este clar ce se va întâmpla cu postul Realitatea FM într-un moment delicat nu doar pentru grupul controlat de SOV, ci pentru mass media din România. Decizia a fost anunţată chiar de jurnalist, pe siteul său, acesta fiind o bilă albă pentru Turcescu: acel soi de PR adoptat de grupurile media, care manageriază imaginea jurnaliştilor prin insipide şabloane, aminteşte de modul de comunicare al fabricilor de conserve…

În textul prin care Turcescu a deschis comunicarea prin site cu publicul său sunt câteva lucruri inedite / mărturisiri care pot intra într-o scurtă şi sinceră istorie a presei postdecembriste. Succesul emisiunii “100%” de la Realitatea TV s-a datorat nu doar talentului şi inspiraţiei jurnalistului, ci şi a unui trepăduş machiavelic stipendiat de Adrian Năstase. În dorinţa de a ridica audienţa postului tv, lui Turcescu i s-a garantat independenţa totală într-o televiziune cotrolată de mogulul gunoaielor Silviu Prigoană, proprietarul de atunci al postului. În textul cu pricina găsiţi şi alte informaţii interesante http://www.turcescu.ro/2010/un-sfirsit-e-un-inceput/

Un jurnalist simte că în carieră trebuie să facă o schimbare chiar dacă nu doreşte să o facă… În urma sa rămâne o echipă la voia unui manager sau a unui patron prizonier al intereselor sale financiare. Nu-l bănuiesc pe Turcescu de ipocrizie sau de un joc de imagine. Este felul său de a comunica, un stil propriu, aproape inconfundabil. Aştept de la el mărturisiri complete asupra a ceea ce a trăit în aceşti ultimi ani la Realitatea şi, mai ales, câteva lucruri sincere despre cum funcţionează mecanismul mass media în România. Nu, Robert, nu de patetism trebuie să te fereşti, ci de conjuncturi toxice. Se vede treaba că trebuie să faci un gest radical şi să porneşti pe un alt drum. Succes în tot ceea ce-ţi propui!

Norul de cenuşă aruncat pe cerul Europei de vulcanul islandez Eyjafjallajokull nu a împiedicat Extremul Orient să aibă o bună reprezentare la cea de a şaptea ediţie a Festivalului Shakespeare. Dacă japonezii din Niigata nu au mai putut onora invitaţia, sud-coreenii din Miriang City (Street Theatre Troupe) veniră în Cetatea Banilor cu un Hamlet despre care, stârnind polemici, spun că a reprezentat cea mai frumoasă surpriză a Festivalului din acest an. Am aşteptat cu un nedisimulat interes seara în care pe scena Teatrului „Marin Sorescu” urma să joace trupa din Miriang City, provocat fiind şi de faptul că pelicula sud-coreeană „Ha ha ha” reuşise să câştige secţiunea Un Certain Regard la Cannes. Orice s-ar spune, publicul din Craiova avea privilegiul de a gusta dintr-un experiment regizoral refuzat atâtor scene ale lumii şi, din nou, spun că întâlnirea dintre cele două culturi este un spectacol în sine.

Pariul vieţii lui Lee Youn-Taek, deopotrivă jurnalist, poet, dramaturg şi regizor, este acela de transpune marile capodopere ale dramaturgiei într-un stil coreean, adaptând teatrul tradiţional la gusturile unui spectator cosmopolit. Fondator al Institutului Coreean de Teatru în 1994, acesta a avut curajul de a construi o punte între teatrul tradiţional şi ceea ce se întâmplă în marile centre teatrale ale lumii. Enumerarea experimentelor sale îndrăzneţe exclude orice tentaţie de a considera succesul cu Hamlet un simplu accident fericit: „Ogu”, „Faust”, „Hamlet”, „Regele Lear”, „Furtuna”, „Mother”, „Ba-Bo-Gak-Si”, „Citizen K”, „King Yeoun San”, „Queen of Tears”, „Eclipse”, „Do-Sol-Ga”, „Jo Nam Myung”, „Seoul Citizen 1919” şi „Ok Dan Uh”.  Viziunea regizorală a lui Lee Youn-Taek înseamnă dinamism şi culoare, dans şi animaţie scenică de ansamblu. Cel care a fondat încă din 1986 Street Theatre Troupe, ansamblu gândit pentru a oferi spectacole de stradă, în mijlocul publicului, a rămas fidel debutului de sondare a limitelor îmbinării tradiţiei teatrului coreean cu cel al teatrului european.

În Hamlet, scenele sunt reinventate şi transpuse cu ajutorul instrumentelor tradiţionale, nelipsind costumele de epocă, într-un colorit viu, pe o scenă dominată de arborele vieţii. Sunetul ritmat prin nelipsitele tobe şi instrumente cu coarde, dansul măştilor şi mişcările dansatorilor au transformat scena într-un vârtej de culoare şi dinamism. Actorii sunt şi adevăraţi atleţi în acelaşi timp, suprasolicitaţi fizic de la începutul piesei până la părăsirea scenei. Pentru un european, opera shakesperiană în care se îmbină elemente de pansori (muzică tradiţională coreeană cu percuţie şi voce) şi sanjo este pe cât de stranie, pe atât de minunată, prin descoperirea imenselor şi inepuizabilelor modalităţi de expresie ale teatrului oriental.

Hamlet este un nebun zdrenţăros, un cerşetor agil şi un nebun abil, interpretat remarcabil de Ji Hyunjun. Personajul său se apropie foarte mult de modelul chinenezesc al eroului hoinar. Scena duelului este încă un argument pentru apropierea dintre cele două mari şcoli teatrale.

Bae Boram a oferit una dintre cele mai bune interpretări ale Ofeliei în cadrul reprezentărilor ediţiei cu numărul şapte a Festivalului. Naivitatea copilei seduse şi autoabandonarea, mai întâi în braţele dragostei, apoi în cele ale morţii, cântecul tânguitor şi prevestitor al unei nenorociri fără margini aduc lângă Hamletul coreean o fiinţă fragilă şi un personaj de o tristeţe suavă, rod al unei interpretări excelente.

De la intrarea pe scenă, actorii străbătând sala tocmai pentru a păstra legătura cu publicul în mijlocul căruia revin în anumite scene, corul dă armonie întregului ansamblu actoricesc. O maşinărie perfectă pare trupa care interpretează o partitură menită a-l acompania pe Ji Hyunjun, care dă strălucire unui rol pe care nu mi-l imaginam atât de spectaculos transpus în versiune coreeană. Imaginea celor doi îndrăgostiţi peste care se aruncă ţărâna sub care vor dormi rămâne una dintre cele mai puternice văzute pe scena naţionalului craiovean, un alt moment de măiestrie artistică etalat de actorii sud-coreeni. Poate cuvintele vor fi suspectate ca izvorând fie dintr-o generozitate exagerată, fie ca rod al unei surprize pentru spectatorul puţin avizat, prizonier al unei imagini mutilate ani de-a rândul de filmele nord-coreene. Însă cine s-a lăsat copleşit de jocul animat şi de feeria costumelor coreene va fi iertat pentru exclamaţii efuzive, rezumând totul la o invitaţie de a căuta profunzimea artei Extremului Orient în orice chip al manifestării sale.

Finalul este regizat în manieră tradiţională, semnificând reînvierea şi reintegrarea în natură, ca o istorie ciclică pe care spectatorul este provocat să o reinterpreteze, la rândul său actor pe scena vieţii. Năluca lui Hamlet, un nud sculptural aproape perfect, iluminează sala şi neantizează orice încercare de a înţelege spectacolul lumii. Spectatorul îşi simte sufletul dezgolit pe scenă, după jocul plin de hazard şi întrebări istovitoare, într-un peisaj dureros de alb, care se retrage nu pentru a goli viaţa de sensuri, ci pentru a lăsa tăcerea să lămurească până şi cele mai vanitoase spirite. Actorii ies din scenă aidoma nălucilor, transfiguraţi după un joc intens, de o duritate extremă, pentru a reveni chemaţi de ropotele de aplauze ale unui public sedus şi neabandonat. Absenţa de pe agenda festivalului a Street Theatre Troupe din Miriang City ar fi văduvit publicul craiovean de una dintre cele mai interesante reprezentaţii. Lee Youn-Taek, acest surprinzător regizor, a câştigat pariul cu sine şi cu publicul de pretutindeni. Aşteptările au fost nu doar pe deplin, ci şi depăşite copios.

MIHAI FIRICĂ

Distribuţia

• Hamlet                      Ji Hyunjun
• Gertrude                    Kim Sohee
• Claudius                    Lee Seungheon
• Horaţio                      Kim Misook
• Polonius                    Oh Dongsik
• Ofelia, Actor          Bae Boram, Jung Youngmi
• Laertes                       Seo Seunghyun
• Guildenstern              Cho Hwayoung
• Rosencrantz                Kwoun Suyeon
• Fortinbras                    Yoon Jeongseop
• Actor 1                       Han Sangmin
• Actor 2                       Yeum Soonsik
• Actor 3                       Cha Seorin

(SpectActor, iulie-agust)

Emil Boroghina

Să nu vi se pară prea mari sau mult prea generoase cuvintele pe care le voi aşterne, în acest spaţiu gazetăresc, despre domnul Emil Boroghină. Le consider nesemnificative pentru cineva care lasă ceva durabil în urma sa. Ceva care a reuşit să ne modifice existenţa şi să dea un alt aer unui oraş nedreptăţit de istorie şi neglijat, de cele mai multe ori, de mai-marii săi dregători vremelnici.

Domnul Boroghină a dăruit Craiovei un festival “Shakespeare”, de care s-a auzit pe toate continentele. Şi, odată cu renumele acestui festival de teatru, s-a dus şi numele Craiovei în lume. Alături de Domnia sa au fost mulţi alţii. Şi aceasta este o realizare în sine, ştiindu-se de meteahna locală de a ne dezbina la orice împrejurare, sub orice motiv. De-a lungul timpului, de la prima ediţie a festivalului, ştiu că oameni din Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova şi-au sacrificat zile şi nopţi pentru a clădi prestigiul unui eveniment lăudat de presa de pretutindeni. Mereu s-au găsit cârcotaşi şi se vor răsuci pe călcâie, doar – doar or mai fi găsind ceva de comentat, dar şi acest “mărunt” obstacol a fost depăşit printr-un soi de diplomaţie numai de domnul Boroghină utilizat. Nu este deloc uşor să construieşti pe un teren, trebuie să o recunoaştem, cel mai adesea neprielnic.

     Craiova nu a fost nicicând recunoscătoare pentru cei care clădesc. Şi nici generoasă. Aproape toate lucrurile remarcabile din acest oraş poartă cu sine un efort imens sau chiar câte o dramă. Aşa este şi în cazul Festivalului Internaţional “Shakespeare”. Ştiu că doar încăpăţânarea domnului Boroghină, atât în timpul mandatului de director al TNC, dar mai ales după pensionare, a salvat, una după alta, ediţiile acestei sărbători artistice. La fel, nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni sau să arunc în derizoriu eforturile mai mult decât lăudabile ale atâtor altora care, pentru a găsi resursele necesare, au bătut la uşi sau au insistat acolo unde mai greu se găseşte înţelegerea firească a lucrurilor cu adevărat importante. La finalul fiecărui spectacol al ediţiei care va începe pe 23, una care se anunţă de excepţie, voi aplauda şi pentru toţi aceşti oameni şi efortul lor rămas în penumbră. Oameni care au lucrat împreună cu domnul Emil Boroghină şi au demonstrat că se poate construi, dacă există inteligenţă, efort şi talent. Toate acestea se traduc simplu: a sfinţi locul. Sunt convins că proiectul acesta minunat va dura cu mult mai mult decât şi-ar putea imagina chiar şi domnul Boroghină.

Sunt şi la Craiova oameni care ridică pe umerii lor poveri, pentru a înnobila locul în care atâţia alţii doar supravieţuiesc. Spre norocul acestui oraş şi cinstea lor.