Pariul vieţii lui Lee Youn-Taek, deopotrivă jurnalist, poet, dramaturg şi regizor, este acela de transpune marile capodopere ale dramaturgiei într-un stil coreean, adaptând teatrul tradiţional la gusturile unui spectator cosmopolit. Fondator al Institutului Coreean de Teatru în 1994, acesta a avut curajul de a construi o punte între teatrul tradiţional şi ceea ce se întâmplă în marile centre teatrale ale lumii. Enumerarea experimentelor sale îndrăzneţe exclude orice tentaţie de a considera succesul cu Hamlet un simplu accident fericit: „Ogu”, „Faust”, „Hamlet”, „Regele Lear”, „Furtuna”, „Mother”, „Ba-Bo-Gak-Si”, „Citizen K”, „King Yeoun San”, „Queen of Tears”, „Eclipse”, „Do-Sol-Ga”, „Jo Nam Myung”, „Seoul Citizen 1919” şi „Ok Dan Uh”.  Viziunea regizorală a lui Lee Youn-Taek înseamnă dinamism şi culoare, dans şi animaţie scenică de ansamblu. Cel care a fondat încă din 1986 Street Theatre Troupe, ansamblu gândit pentru a oferi spectacole de stradă, în mijlocul publicului, a rămas fidel debutului de sondare a limitelor îmbinării tradiţiei teatrului coreean cu cel al teatrului european.

În Hamlet, scenele sunt reinventate şi transpuse cu ajutorul instrumentelor tradiţionale, nelipsind costumele de epocă, într-un colorit viu, pe o scenă dominată de arborele vieţii. Sunetul ritmat prin nelipsitele tobe şi instrumente cu coarde, dansul măştilor şi mişcările dansatorilor au transformat scena într-un vârtej de culoare şi dinamism. Actorii sunt şi adevăraţi atleţi în acelaşi timp, suprasolicitaţi fizic de la începutul piesei până la părăsirea scenei. Pentru un european, opera shakesperiană în care se îmbină elemente de pansori (muzică tradiţională coreeană cu percuţie şi voce) şi sanjo este pe cât de stranie, pe atât de minunată, prin descoperirea imenselor şi inepuizabilelor modalităţi de expresie ale teatrului oriental.

Hamlet este un nebun zdrenţăros, un cerşetor agil şi un nebun abil, interpretat remarcabil de Ji Hyunjun. Personajul său se apropie foarte mult de modelul chinenezesc al eroului hoinar. Scena duelului este încă un argument pentru apropierea dintre cele două mari şcoli teatrale.

Bae Boram a oferit una dintre cele mai bune interpretări ale Ofeliei în cadrul reprezentărilor ediţiei cu numărul şapte a Festivalului. Naivitatea copilei seduse şi autoabandonarea, mai întâi în braţele dragostei, apoi în cele ale morţii, cântecul tânguitor şi prevestitor al unei nenorociri fără margini aduc lângă Hamletul coreean o fiinţă fragilă şi un personaj de o tristeţe suavă, rod al unei interpretări excelente.

De la intrarea pe scenă, actorii străbătând sala tocmai pentru a păstra legătura cu publicul în mijlocul căruia revin în anumite scene, corul dă armonie întregului ansamblu actoricesc. O maşinărie perfectă pare trupa care interpretează o partitură menită a-l acompania pe Ji Hyunjun, care dă strălucire unui rol pe care nu mi-l imaginam atât de spectaculos transpus în versiune coreeană. Imaginea celor doi îndrăgostiţi peste care se aruncă ţărâna sub care vor dormi rămâne una dintre cele mai puternice văzute pe scena naţionalului craiovean, un alt moment de măiestrie artistică etalat de actorii sud-coreeni. Poate cuvintele vor fi suspectate ca izvorând fie dintr-o generozitate exagerată, fie ca rod al unei surprize pentru spectatorul puţin avizat, prizonier al unei imagini mutilate ani de-a rândul de filmele nord-coreene. Însă cine s-a lăsat copleşit de jocul animat şi de feeria costumelor coreene va fi iertat pentru exclamaţii efuzive, rezumând totul la o invitaţie de a căuta profunzimea artei Extremului Orient în orice chip al manifestării sale.

Finalul este regizat în manieră tradiţională, semnificând reînvierea şi reintegrarea în natură, ca o istorie ciclică pe care spectatorul este provocat să o reinterpreteze, la rândul său actor pe scena vieţii. Năluca lui Hamlet, un nud sculptural aproape perfect, iluminează sala şi neantizează orice încercare de a înţelege spectacolul lumii. Spectatorul îşi simte sufletul dezgolit pe scenă, după jocul plin de hazard şi întrebări istovitoare, într-un peisaj dureros de alb, care se retrage nu pentru a goli viaţa de sensuri, ci pentru a lăsa tăcerea să lămurească până şi cele mai vanitoase spirite. Actorii ies din scenă aidoma nălucilor, transfiguraţi după un joc intens, de o duritate extremă, pentru a reveni chemaţi de ropotele de aplauze ale unui public sedus şi neabandonat. Absenţa de pe agenda festivalului a Street Theatre Troupe din Miriang City ar fi văduvit publicul craiovean de una dintre cele mai interesante reprezentaţii. Lee Youn-Taek, acest surprinzător regizor, a câştigat pariul cu sine şi cu publicul de pretutindeni. Aşteptările au fost nu doar pe deplin, ci şi depăşite copios.

MIHAI FIRICĂ

Distribuţia

• Hamlet                      Ji Hyunjun
• Gertrude                    Kim Sohee
• Claudius                    Lee Seungheon
• Horaţio                      Kim Misook
• Polonius                    Oh Dongsik
• Ofelia, Actor          Bae Boram, Jung Youngmi
• Laertes                       Seo Seunghyun
• Guildenstern              Cho Hwayoung
• Rosencrantz                Kwoun Suyeon
• Fortinbras                    Yoon Jeongseop
• Actor 1                       Han Sangmin
• Actor 2                       Yeum Soonsik
• Actor 3                       Cha Seorin

(SpectActor, iulie-agust)

Emil Boroghina

Să nu vi se pară prea mari sau mult prea generoase cuvintele pe care le voi aşterne, în acest spaţiu gazetăresc, despre domnul Emil Boroghină. Le consider nesemnificative pentru cineva care lasă ceva durabil în urma sa. Ceva care a reuşit să ne modifice existenţa şi să dea un alt aer unui oraş nedreptăţit de istorie şi neglijat, de cele mai multe ori, de mai-marii săi dregători vremelnici.

Domnul Boroghină a dăruit Craiovei un festival “Shakespeare”, de care s-a auzit pe toate continentele. Şi, odată cu renumele acestui festival de teatru, s-a dus şi numele Craiovei în lume. Alături de Domnia sa au fost mulţi alţii. Şi aceasta este o realizare în sine, ştiindu-se de meteahna locală de a ne dezbina la orice împrejurare, sub orice motiv. De-a lungul timpului, de la prima ediţie a festivalului, ştiu că oameni din Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova şi-au sacrificat zile şi nopţi pentru a clădi prestigiul unui eveniment lăudat de presa de pretutindeni. Mereu s-au găsit cârcotaşi şi se vor răsuci pe călcâie, doar – doar or mai fi găsind ceva de comentat, dar şi acest “mărunt” obstacol a fost depăşit printr-un soi de diplomaţie numai de domnul Boroghină utilizat. Nu este deloc uşor să construieşti pe un teren, trebuie să o recunoaştem, cel mai adesea neprielnic.

     Craiova nu a fost nicicând recunoscătoare pentru cei care clădesc. Şi nici generoasă. Aproape toate lucrurile remarcabile din acest oraş poartă cu sine un efort imens sau chiar câte o dramă. Aşa este şi în cazul Festivalului Internaţional “Shakespeare”. Ştiu că doar încăpăţânarea domnului Boroghină, atât în timpul mandatului de director al TNC, dar mai ales după pensionare, a salvat, una după alta, ediţiile acestei sărbători artistice. La fel, nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni sau să arunc în derizoriu eforturile mai mult decât lăudabile ale atâtor altora care, pentru a găsi resursele necesare, au bătut la uşi sau au insistat acolo unde mai greu se găseşte înţelegerea firească a lucrurilor cu adevărat importante. La finalul fiecărui spectacol al ediţiei care va începe pe 23, una care se anunţă de excepţie, voi aplauda şi pentru toţi aceşti oameni şi efortul lor rămas în penumbră. Oameni care au lucrat împreună cu domnul Emil Boroghină şi au demonstrat că se poate construi, dacă există inteligenţă, efort şi talent. Toate acestea se traduc simplu: a sfinţi locul. Sunt convins că proiectul acesta minunat va dura cu mult mai mult decât şi-ar putea imagina chiar şi domnul Boroghină.

Sunt şi la Craiova oameni care ridică pe umerii lor poveri, pentru a înnobila locul în care atâţia alţii doar supravieţuiesc. Spre norocul acestui oraş şi cinstea lor.

S-au scurs câţiva ani de la dispariţia sa dintre noi. Zilele trecute, am zâmbit amar când am primit un mesaj în care eram anunţat că se va desfăşura o întâlnire pentru a-l evoca pe Romulus Diaconescu, adică ne vom aduna mai mulţi scriitori şi vom face exerciţii de aducere aminte. Ce am păstrat de la prietenul nostru Romulus şi cât rămâne din scrisul său? Nu puţine lucruri. Mărturisesc sincer că, de la dispariţia sa, am recitit în bună măsură ceea ce a scris. Interviurile sale cu mari personalităţi culturale nu sunt deloc atinse de vreme, fără a avea acele aluviuni conjuncturale dificil de evitat. La recitire trec fără nicio îndoială proba timpului. La fel, proza sa are vigoarea unei construcţii ce trădează spiritul fin al detaliului pe care, îmi place să cred, o au doar fotografii şi jurnaliştii. Nu spun aceste lucruri din prietenie. Îmi place să cred că Romulus Diaconescu rămâne un scriitor cu mult mai important pentru generaţia sa, oraşul său şi, mai ales, cei care l-am cunoscut, chiar decât suntem dispuşi să acceptăm.

Întâmplarea a făcut să fim foarte apropiaţi în ultimii ani ai vieţii sale, dedicaţi presei, scriind la aceeaşi publicaţie. A avut mereu tăria opiniei şi a fost respectat şi pentru acest lucru. În semn de preţuire şi ca semn de neuitare, i-am dedicat prima mea carte de publicistică (lui şi altui prieten dispărut, Patrel Berceanu). Mi-am spus mereu că, trăind în acelaşi oraş şi în preajma aceloraşi oameni, nu se poate ca urmele sale să dispară în neant. De multe ori, aflat în situaţii de care prietenul meu îmi vorbea, mi-am zis că retrăiesc anumite întâmplări prin care el a trecut. Poate că acestea sunt blestemul şi bucuria de trăi în Craiova, mai ştii? Am încercat să împrumut din detaşarea sa târzie în a privi lucrurile şi oamenii. Romulus Diaconescu nu putea urî şi nici nu se putea rupe de prieteni, chiar şi când aceştia uitau să-i mai fie prieteni. Pot depune oricând mărturie că nu-i detesta, oricât de multă răutate ar fi vărsat împotriva sa. A fost un om bun şi un scriitor veritabil. Ceea ce poate părea prea puţin spus dar, credeţi-mă, nu este deloc aşa.

Îmi este atât de dor de el, deşi mi se pare că mai alaltăieri m-am despărţit de Romulus Diaconescu, prietenul meu mai mare.

Încerc să-mi reamintesc filmele şi piesele în care l-am văzut jucând. Multe, foarte multe. Interpreta mai ales acele roluri extrem de dificile tocmai prin antipatia personajelor. Să nu-mi spuneţi că Lăscărică nu vă era mult mai simpatic decât comisarul Moldovan, alias Sergiu Nicolaescu! Sunt multe roluri pe care interpretat în felul său special. Mi se pare imposibil să accept că un alt actor ar putea juca aceleaşi roluri. Şi nici locul său pe scena publică nu cred că va mai putea fi ocupat de cineva. Discret, fără a provoca zgomotul de care atâţia alţii au nevoie pentru a se impune şi fără emfază. Un mare artist nu are nevoie decât de respectul spectatorilor săi. Dinică a avut şi dragostea lor. Ceea ce-l face şi mai plăcut pentru memoria noastră.

Încă nu cunosc detaliile dispariţiei sale. Nimic nu prevestea dispariţia lui Gheorghe Dinică. De fapt, nici în cazul lui Ştefan Iordache publicul nu a fost prevenit. Pur şi simplu s-a întâmplat. Mi se pare tare ciudat că anumite persoane publice sunt transportate în spitale sau clinici din Occident, unde se pot face intervenţii imposibil de realizat în România. Cei pe care-i caricaturiza în “Ticăloşii” sunt beneficiarii unui sistem care asigură privilegii doar pentru “oamenii de succes”. Nu şi marile personalităţi.

N-am citit nimic rău despre Gheorghe Dinică. Nici în cronicile de film sau de teatru, nici în articole din presa cotidiană. Mai rar o aşa vedetă, nu-i aşa? Este un moment atât de trist şi, totuşi, nu pot să nu contrapun imaginea sa atâtor vedete de mucava, contrafăcute cu ajutorul scandalurilor ticluite şi a cotizaţiilor unor sponsori dubioşi. De la maestrul Dinică rămânem şi cu o măsură a valorii autentice, greu de egalat în sine şi la care ne vedem obligaţi să ne raportăm. Exemplul său de profesionalism şi decenţă este mai presus decât orice mesaj trâmbiţat de făţarnicii lipsiţi de onoare şi talent. Actorul a plecat. După el rămân atâtea lucruri minunate, care ne dau sentimentul că va fi mereu prezent lângă noi. Doar marile personalităţi reuşesc acest lucru. (ÎN OBIECTIV, 11.11.2009, Ediţie Specială)

Cunoşteam cărţile şi talentul literar al acestui autor din urmă cu mai bine de 10 ani. Doar comoditatea mă împiedică să caut în bibliotecă una dintre primele sale cărţi, pe care mi-a scris un autograf. De-a lungul timpului, fără a vorbi aici de cariera sa politică, l-am urmărit şi nu am fost dezamăgit. Fiecare apariţie în public este un spectacol agreabil. Originea sa de armean este un dar care colorează discursul său, pune o tuşă puternică de vivacitate şi imaginaţie debordantă. Altfel, Varujan Vosganian are rigoarea germanică. Amănuntele nu sunt pentru el un element aluvionar, ci susţin tocmai argumentaţia neechivocă. Excelent orator şi o apariţie masculină care farmecă publicul prin colocvialitate şi echilibru.

Dacă acesta este personajul, cu siguranţă nu înţelegeţi de unde surpriza pentru mine. Ei bine, Varujan Vosganian este un poet acceptat de breasla scriitoricească. Însă cronicile şi nici cititorii nu au fost entuziasmaţi de versurile sale. Poate că este nevoie de timp, de decantări sau, cine ştie, nu a venit timpul pentru marele volum. Surpriza mi-a produs-o cu romanul său “Cartea şoaptelor”, carte apărută la editura Polirom şi lansată în vară şi la Craiova. O carte care scoate la iveală un prozator fascinant. Dacă Nicolae Breban l-a recomandat drept un excelent portretist, vă daţi seama că eu nu am ce să mai adaug.

“Cartea şoaptelor” este tomul pe care aşteptam să îl citesc de la un autor român. Una care să se aşeze pe primul raft al bibliotecii, lângă marii clasici ruşi şi puţin mai la dreapta de povestitorii sud-americani. Cred că povestea şoptită a suferinţei armenilor, repovestită de Varujan Vosganian, va marca literatura română. Poate că mă entuziasmez prea mult în cadrul unei rubrici în care preponderenţa o au articolele politice, însă lăsaţi-mă să visez frumos. Dacă tot ne-am bucurat că Herta Muller a câştigat Nobelul pentru literatură, de ce să nu visăm că autorul “Cărţii şoaptelor” va fi promovat şi descoperit la timp de cei care decernează râvnitul premiu? Credeţi-mă pe cuvânt şi căutaţi această carte: un politician vă va face o imensă bucurie prin proza sa! (ÎN OBIECTIV, 30.10.2099, Ediţie Specială)

Fântâna Popova (cunoscută şi sub numele de Fântâna Basarabeştilor) a fost ctitorită în 1613, apoi refăcută de Matei Basarab la 1651, iar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de Alexandru Ipsilanti. Fântâna Obedeanu a fost ridicată în 1756. Fântâna Odobescu a fost ctitorită în 1774. Doi negustori de porci sunt cei care au ridicat Fântâna Purcarului în 1818. Fântâna Jianu a fost ridicată la începutul secolului al XVIII-lea şi este situată la intrarea în Grădina Botanică. Legenda spune că aici s-a odihnit şi răcorit haiducul Iancu Jianu. Fântânile din zona Pieţei Chiriac sunt tot de acum două secole. Altele au fost ctitorite în secolul trecut, cele mai multe în perioada interbelică. În periplul meu pe la aceste locuri cu o istorie miraculoasă din Bănie, am avut surpriza să aflu că unele au fost ridicate în perioada comunistă. Craiovenii au păstrat tradiţia ctitoririi de fântâni spre odihna unor semeni dispăruţi prematur. În Parcul “Romanescu” a fost ridicată o fântână în cinstea celor ucişi în decembrie 1989…

Numai că starea lor m-a întristat: abandonate în paragină, murdărite şi îngropate în gunoaie, distruse şi infestate. Unele se află pe lista obiectivelor de patrimoniu. Teoretic, legea le protejează. O simplă căutare pe internet vă va arăta că unele dintre aceste fântâni figurează printre obiectivele turistice din Craiova. Chiar nu aş vrea să vă invitaţi vreun oaspete din alt oraş să le viziteze acum! De ce ar trebui să ne preocupe aceste fântâni? Agenda noastră de priorităţi este aglomerată cu alte lucruri sau evenimente decât refacerea cişmelelor. Nici agenda “gospodarilor” urbei nu cuprinde şi refacerea fântânilor. Nici cei din prezent, nici cei de acum cinci ani, nici cei care au fost în urmă cu 20 de ani sau mai multe decenii. Ignoranţa şi incompetenţa nu sunt “invenţii” recente…

Împreună cu câţiva prieteni am iniţiat un proiect pentru revitalizarea acestor monumente de care nu ştim decât să ne batem joc. Încercăm ca un număr cât mai mare de craioveni să fie conştienţi de gravitatea situaţiei şi, dacă reacţia celor obligaţi să întreprindă ceva va întârzia, ne vom asuma noi efortul ca măcar o parte dintre monumente să fie refăcute. Nişte cârcotaşi au insinuat că intenţiile noastre ar fi ţintit imaginea primarului Solomon, care investeşte în arteziene şi toarnă asfalt cu firmele controlate de mafia portocalie, însă nici nu prea ai cum să răspunzi unora ca ei. Nici pe departe. Le răspund că ar fi fost o miză mult prea mică. Este vorba de vreo 50 de ani de comunism şi de vreo 20 de ani bezmetici, în care nu s-a făcut nimic bun pentru aceste fântâni. După cum nu s-a făcut nimic semnificativ pentru clădirile de patrimoniu din zona istorică a Craiovei. Dacă iubim cu adevărat acest oraş, dacă respectăm tradiţia şi dacă îi înţelegem tradiţia, nu putem să rămânem indiferenţi. O spun simplu şi răspicat, fără ocolişul, ezitări sau interpretări. Ca între olteni.

Epicentru al crimei organizate, Craiova este un păienjeniş al relaţiilor tovărăşeşti între infractori şi oamenii legii. Pe lângă ei, vinovaţi suntem şi noi, care n-am făcut decât să chibiţăm de pe margine. S-a schimbat ceva după moartea pacientului Mihai Constantinescu pe holurile Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina? Mă tem că nu. Dar după crimele de la Braşov, provocate de bolnavul închipuit eliberat de medicii şi magistraţii complici, se va mişca măcar un fir de praf de pe dosarele cu greutate pitite în sertarele procurorilor? Aş fi naiv dacă aş crede că nesimţirea şi iresponsabilitatea pot fi curăţate de sângele nevinovat vărsat în faţa unei case de schimb valutar.

Descrierea întregului lanţ de vicii ale sistemului, alimentat de intervenţia atâtor şmecheri de tranziţie prin intervenţii brutale asupra angajaţilor bugetari, pare de un absurd imaginat doar de genialul scriitor Kafka. Justiţia din Craiova este cancerigenă! Toţi infractorii periculoşi eliberaţi provizoriu pe baza unor acte medicale şi sentinţe discutabile nu s-au mai întors în penitenciare! Mai mult decât atât, infractori reţinuţi pentru acte de violenţă sau de mare corupţie sunt eliberaţi de filiera doljeană a magistraţilor plătiţi de crima organizată. Sunt lucruri cunoscute de Serviciile Secrete şi de cele mai înalte autorităţi ale statului. Există rapoarte cu nume, situaţii şi informaţii suficiente pentru ca mecanismul infernal pus în slujba crimei organizate să fie demontat. Nu s-a făcut nimic în ciuda declaraţiilor alarmante făcute de poliţişti, care au incriminat de atâtea ori iresponsabilitatea magistraţilor craioveni. Abia acum căutăm vinovaţi, pentru că un executant al ordinelor lumii interlope a fost scăpat de sub control şi a ucis doi nevinovaţi? Presiunile UE au fost tratate cu dispreţ, sistemul rămânând în mâna interlopilor, în timp ce politicienii profită şi au îngropat subiectul luptei împotriva rechinilor. Niciun caz de mare corupţie nu s-a soldat cu o sentinţă de condamnare! Ce vreţi mai mult de atât?

Vocile critice din interior la adresa lui Tăriceanu şi a camarilei sale, adică adevăraţii vinovaţi pentru aruncarea PNL în opoziţie, încă nu sunt suficient de puternice. Ludovic Orban încearcă să construiască o nouă identitate pentru singurul partid istoric rămas pe prima scenă politică. Deocamdată, în jurul său sunt puţini liberali. Majoritatea, lipsiţi de curajul de a se angaja la reconstrucţia imaginii unei formaţiuni care să ofere o alternativă, preferă să amestece nostalgic frânturi din beneficiile perioadei în care PNL s-a aflat la guvernare şi viziuni măreţe de revenire pe fondul crizei economice. Tabăra conservatoare din jurul fostului premier pare a nu se sinchisi de atacurile lui Orban sau Antonescu.

De altfel, majoritatea filialelor judeţene sunt controlate de băieţii din anturajul lui Tăriceanu, semn al unei morbidităţi premature la nivelul speranţelor de reformare a acestei formaţiuni. Ce se va alege de PNL dacă garda nu se va schimba? Probabil, rezultatele la viitoarele alegeri locale şi parlamentare vor fi înjumătăţite din cauza numărului mare de fugari, a lipsei de credibilitate şi a incapacităţii de a transmite un mesaj clar de dreapta. Dacă liberalii nu se vor trezi din starea de contemplare a guvernării, va fi prea târziu când îşi vor da seama că, la adăpostul procentelor obţinute norocos la alegerile parlamentare, nu se poate rezista în faţa tăvălugului de stânga. Inşi precum Mihai Voicu, pentru a ne rezuma la exemplul Doljului – cel mai la îndemână şi suficient de sugestiv pentru cititorii noştri -, nu fac decât să controleze filialele pentru a-i asigura lui Tăriceanu fotoliul de şef al PNL. O atitudine extrem de nocivă, falimentară pe termen mediu şi lung pentru liberali.

Ce se va întâmpla în PNL după ce liberalii vor fi schimbaţi din administraţie şi directorimea partidului va fi smulsă din scaune de tsunamiul de stânga? Este foarte probabil ca împotriva lui Tăriceanu să izbucnească un adevărat vacarm şi abia atunci alternativa Orban va fi validată de majoritatea liberalilor drept soluţie pentru o schimbare firească şi necesară la vârful partidului.

Mă poate contrazice vreun lătrău priponit în echipa de sunete ale caraghioasei înjghebări majoritare? În schimb, am asistat la încercarea periculoasă a Guvernului Boc de a impune o ordonanţă de urgenţă ce, chipurile, ar fi lovit în pensionarii de lux, dar care, după săptămâni întregi de scandaluri, a fost declarată neconstituţională. Din păcate, am observat că foarte puţini dintre noi am remarcat faptul că ordonanţa cu pricina îi excepta tocmai pe parlamentari. O întâmplare? Poate doar lătrăii simbriaşi o vor putea susţine. Este foarte probabil ca, îngăduitori cu orice nouă putere, să spună destui că încă suntem în luna de miere şi, în consecinţă, este normal să lăsăm criticile de-o parte. Aşa ar fi fost normal, dacă actuala coaliţie majoritară dădea măcar semne de responsabilitate! Nimic în acest sens. În schimb, aceleaşi tare pe care le-am întâlnit de-a lungul guvernării lui Tăriceanu: politizarea administraţiei, centralizarea, blocarea reformei, controlul asupra Justiţiei, lupta fratricidă pentru putere, promovarea nulităţilor pe bază de muncă de partid şi apărarea intereselor clientelei politice.

Schimbarea nu a adus nimic nou. Dimpotrivă, pe fondul crizei tot mai accentuate din economie, asistăm la încercările neruşinate de abatere a atenţiei către teme parazitare şi inoportune, cum ar fi necesitatea dezbaterilor pentru modificarea Constituţiei României. De ce este necesar ca schimbările constituţionale să fie operate înainte de alegerile prezidenţiale, şi nu după îndelungi dezbateri publice, nealterate de campaniile electorale din acest an? Probabil, doar preşedintele Băsescu şi strategii lui o ştiu. Dar, dacă merge atât de des la Palatul Victoria, pentru a-i asigura pe miniştri de sprijinul său necondiţionat, emoţionant până la lacrimi, dacă ne gândim că din Guvernul Boc face parte şi Elena Udrea, n-ar fi rău dacă ar pune şi câteva lucruri utile pe agenda Executivului.
Pe oamenii lui Boc nu-i macină problemele mărunte, cum ar fi şomajul, prăbuşirea leului sau blocajul financiar, care a pus stăpânire pe întreaga economie. Nu, par a fi mai preocupaţi să-şi numească protejaţii, negociind până în noapte nu programul anticriză, ci numele viitorilor secretari de stat, prefecţi sau subprefecţi. Nici nu se putea spera să aibă un altfel de comportament, născut fiind dintr-un compromis ruşinos şi asumat doar verbal. Să fim optimişti? Doar naivii o pot face, din cauză că noua putere s-a aşezat sub o zodie nefastă: Ce a început prost va termina şi mai prost!

Informaţia potrivit căreia Tăriceanu şi Geoană urmau să anunţe, la ora 21.21, în ziua alegerilor parlamentare, constituirea unei majorităţi parlamentare între stânga şi dreapta a fost confirmată din prea multe surse pentru a mai fi infirmată. Cu ce ar fi fost mai puţin legitimă sau mai puţin necesară decât actuala coaliţie majoritară? Împotriva naturii este şi coabitarea celor care s-au înjurat şi s-au acuzat de corupţie vreme de două mandate, trezindu-se brusc în acelaşi vagon guvernamental după ce Tăriceanu şi echipa sa de negociatori absurzi şi aroganţi i-au împins către Palatul Cotroceni pe moştenitorii FSN. Lipsa de legitimitate e dată tocmai de şubrezenia unei construcţii politice născute doar din dorinţa preşedintelui Băsescu de a câştiga un nou mandat. Mai mult decât atât, ex-primarul Clujului a fost găsit ca o soluţie de avarie la defectarea lui Stolojan. Din acest punct de vedere, foştii pedişti ar fi trebuit să înceteze cu atacurile la adresa celor proveniţi din PLD fie şi din simplul motiv că Stolojan le-a băgat în desagă cu mult mai multe voturi decât, să spunem, le-ar fi adus desemnarea în rol de potenţial premier a lui Boc, Videanu, Blaga sau Berceanu.

Nu am încredere în echipa lui Boc din pricina unor carierişti şi fripturişti propulsaţi în rol de miniştri specializaţi în rezolvarea crizelor. Lecturarea listei miniştrilor din Guvernul Boc poate avea efectele unui vomitiv sau a unui laxativ. Nemirschi, Udrea, Bazac, Ridzi, Niţă… Dacă aceste nume vă fac să aveţi încredere în Boc şi în “profesionalismul” echipei sale, înseamnă fie că nu ştiţi că sunt miniştri, fie că aveţi o problemă cu valorizarea competenţelor sau vă număraţi printre cei care beneficiază ori aşteaptă ceva de la actualii guvernanţi. Primele gafe nu fac decât să şubrezească şi mai mult din bruma de credibilitate a Executivului. “Specialistul” Videanu confundă starea de urgenţă cu situaţia de urgenţă, în timp ce ordonanţa privind interzicerea cumulării pensiei cu salariul a buimăcit numeroase categorii profesionale.

Pur şi simplu nu am încredere într-un om de paie pus peste noapte într-o poziţie prea importantă pentru capacităţile sale. Boc e un premier de conjunctură. Este într-atât de evident că nu are stofă de premier încât îmi e jenă pentru pedelişti că sunt obligaţi să defileze sub stindardul unui ins mărunt, fără anvergură. Cel mult, Boc are alura unui majordom prezidenţial.

“Arde-i pe corupţi!” nu a fost decât un slogan electoral. În afară de plimbarea adversarilor lui Traian Băsescu pe la uşile DNA nu a mai fost nimic în plus. Performanţele unui preşedinte care îşi propusese să lupte împotriva corupţiei sunt ridicole. Nu există demnitari condamnaţi, în timp ce alte dosare au fost atât de prost însăilate încât au fost retrimise la DNA. În altele, probele sunt ridicole sau extrem de subţiri. Nimic nu a fost întâmplător. Ţepele? Haideţi să facem haz de naivitatea noastră colectivă! Cei care aveau nevoie de exploatarea unei teme cu priză la public au obţinut ceea ce şi-au dorit, după care au întors cârma în direcţii cu ape mai liniştite. Doar avem nevoie de linişte în vreme de criză, nu-i aşa?

Dispariţia temei anticorupţiei din discursul public nu face decât să confirme că negocierile privind alcătuirea noii majorităţi guvernamentale au inclus, pe lângă delimitarea feudelor administrative, controlul asupra justiţiei. Priorităţile nu erau reprezentate de criza economică sau iminentele repercusiuni asupra sistemului asigurărilor sociale provocate de populismul electoral, ci de protecţia în faţa posibilelor acuzaţii de corupţie asupra liderilor politici. Monica Macovei nu a revenit la Ministerul Justiţiei, fiind preferat acelaşi Predoiu, un tip specializat în noncombatul dorit de liderii noii majorităţi. Unde au dispărut corupţii din cele două partide revenite la putere? Mult timp au fost o piedică în calea colaborării între cele două partide. Acum, invocându-se criza, au fost uitate nu doar acuzaţiile reciproce de corupţie sau de manipulare a justiţiei în lupta politică, ci s-a aşternut legea tăcerii în legătură cu dosarele cu greutate. Mătuşa Tamara a fost cooptată la guvernare şi a devenit colega lui Videanu, “Stăpânul bordurilor”, după cum era acuzat de aparatul de propagandă al PSD. Totul se amestecă. Nechezolul a fost relansat pe piaţa politică având girul preşedintelui. Amnezici, Băsescu şi Boc au bătut palma cu cei pe care-i învinuiau de devalizarea bugetului, făcându-şi un titlu de glorie din compromisul pentru interesul naţional.

După cum era de aşteptat, după dispariţia temei anticorupţiei în campania electorală, debutul Guvernului Boc nu putea fi altul decât năclăit în discursuri demagogice şi măsuri populiste, totul pentru a face uitate dosarele marilor rechini şi, mai ales, pentru a asigura ape liniştite. Nevoia de a naviga către un nou mandat prezidenţial. Visul unei majorităţi absurd de mari a fost împlinit. Rămâne de văzut dacă nişte nepricepuţi într-ale guvernării în situaţie de criză nu vor transforma în coşmar visul de aur al realegerii lui Zeus. Nu toate lucrurile se potrivesc precum în cărţi. În Olimp, nu exista mătuşa Tamara şi niciun alt personaj care să amintească de ea.

Dacă se va închega o alianţă guvernamentală între PD-L şi PSD (încă nu cred că se va întâmpla asta!), va fi cel mai ruşinos moment din istoria post-decembristă. O mineriadă a nesimţirii şi a fariseismului îndreptat împotriva celor care încă mai cred că moralitatea nu este un lux în politică şi că dreptatea şi adevărul nu pot fi călcate în picioare prin invocarea unor pericole reale sau imaginare. Există o limită a compromisului, după cum există şi o etică a politicianului.

Dacă imposibilul devine posibil prin jocurile unor indivizi abrutizaţi din pricina poftei de ciolan, care îşi vând conştiinţele în schimbul accesului la mălaiul bugetar, avem de-a face doar cu o curvărăsie girată de vaporeni bahici. Campania PD-L de înfierare a Guvernului Tări-Geoană, prin care a cules o sumedenie de voturi negative, a fost uitată? Într-atât de selectivă este memoria colectivă? Ce resorturi fac posibilă alipirea foştilor inamici de conspiratorii din Parlament, celebrii 322? Acum au devenit buni pentru o tovărăşie guvernamentală. Voiculescu se pupă cu Băsescu, Berceanu cu Olguţa Vasilescu, Geoană cu Boc, Mitrea cu Udrea, Vanghelie cu Stolojan, Oprişan cu Blaga… Măcar în piesele lui Caragiale nu se amestecau taberele. Personajele lui nenea Iancu erau simpatice, în timp ce neisprăviţii de astăzi sunt ridicoli şi toxici pentru democraţie.

Coborâţi în hazna până sub bărbie, aleşii naţiunii invocă alianţe similare de prin Europa. Nenicilor, aceia nu se înjură de mamă şi nu îşi fac dosare unii altora ca apoi să se pupe la guvernare! Lăsaţi jocul penibil de scenă, că nu păcăliţi pe nimeni. Ţepele din producţia 2008 le-am luat tot noi, ca şi în 2004.

Candidaţii nu sunt întrebaţi dacă au pete în biografie sau pe conştiinţă şi nici dacă ştiu vreo limbă străină sau au studii universitare făcute la termen, nu după ce au trecut binişor de  vârsta maturităţii. Mai degrabă sunt întrebaţi dacă ştiu să monteze o conductă sau să sape şanţuri pentru canalizare. Dacă asta urmărim de la viitorii parlamentari, mă tem că nu vom avea parte decât de nişte indivizi care să semene din faţă cu un primar şi din profil cu un funcţionar. Personal, mă lasă indiferent dacă un anumit candidat îşi pune cizme în picioare şi este bun gospodar câtă vreme habar n-are ce atribuţii are un parlamentar, nu ştie cum se iniţiază un proiect de lege, nu poate spune într-o conversaţie într-o limbă străină decât “Coca-Cola” sau face dezacorduri gramaticale chiar când respiră.

Pe mine mă interesează cine mă reprezintă în Parlament şi, mai ales, dacă ştie ce are de făcut. Nu mă interesează să-l preseze pe primar să bage canalizare sau să asfalteze. Am votat pentru primărie, acum este vorba de cu totul altceva. Ce facem, ne trezim sau votăm la nimereală? Iar nu ştim pentru ce votăm?

Cei doi se fac vinovaţi de executarea ordinului de a înăbuşi Revoluţia de la Timişoara din Decembrie 1989. Prin faptele lor, ei au dezonorat uniforma militară, fie ea de ostaş sau de miliţian (câtă onoare o mai fi având şi aceasta din urmă!). O fac şi acum, dezonorându-şi inclusiv familiile, asupra cărora cei doi aruncă stigmatul crimei. Din nefericire, reacţiile găunoase ale câtorva ofiţeri de rang înalt adâncesc confuzia asupra evenimentelor de la Timişoara.

Pe parcursul unui proces îndelungat, încercând să pară că protejează imaginea armatei, reprezentanţii MAp s-au comportat ca nişte cocote, încercând să-i scape pe cei doi foşti generali criminali. Măcar acum, după ce justiţia s-a pronunţat, ar fi normal ca MAp să-şi asume vina de a fi executat ordinele imbecile ale lui Ceauşescu. Ar fi un gest de normalitate. Sigur, cer poate prea mult de la nişte papagali vopsiţi în culori NATO, dar care gândesc mai puţin decât o făceau înainte. Tăcerea unei instituţii ce se bucură de credibilitate în ochii populaţiei este ruşinoasă. Inconştienţi, respectivii generali, crescuţi la sânul unor cătane bolşevice precum Ştefan Guşă, Vasile Milea şi Ştefan Dinu, au lăsat drept moştenire succesorilor misiunea de a ascunde adevărul asupra carnagiului de la Timişoara.

Reacţia celor doi după decizia justiţiei nu m-a surprins. Chiţac a fost de o nesimţire tipică miliţianului care-l zdrobeşte în bătaie pe arestatul care se dovedeşte nevinovat, pe motiv că nu se face vinovat de ceea ce credea anchetatorul. Arogant şi ţâfnos, Chiţac pretindea că este o victimă. Acest ticălos crede că a fost uitat rolul său jucat în represiunea manifestaţiei din Piaţa Universităţii şi în expulzarea abuzivă a cunoscutului luptător anticomunist Doru Braia. Stănculescu a făcut doar ceea ce ştia cel mai bine, adică a încercat să şantajeze cu nişte casete ascunse prin Elveţia, ba chiar a organizat o conferinţă de presă într-un hotel bucureştean pretins fals ca fiind respectabil. Fostul general a încercat, printr-o conferinţă de presă cu poliţiştii la uşă, să scape miraculos, lansând o diversiune ieftină.

N-au pic de demnitate nici în ultima parte a vieţii lor. Au trăit ca slugi docile pentru un regim criminal, vor muri ca inşi slugarnici ai lui Iliescu şi ai grupului de pseudorevoluţionari emanaţi de la Bucureşti. În cele din urmă, printr-un hazard, au fost condamnaţi, deşi sunt convins că se vor găsi motivaţii pentru a nu sta prea mult în penitenciar. Oare este suficientă pedeapsa aplicată celor doi asasini?

Ce ar fi să încercaţi să vă puneţi în locul părinţilor care şi-au pierdut copiii în represiunea condusă de cei doi? În alte vremuri, aceşti boşorogi împieliţaţi ar fi fost aruncaţi pradă fiarelor. Acum, ei ţin conferinţe de presă şi scuipă în obrazul victimelor.

Mărturisesc deschis că subiectivismul asumat deschis mă determină să fiu suporterul muncitorilor şi adversarul unei conduceri plantate neinspirat. Chiar dacă rolul AVAS este determinant în privatizare, poziţia directorului Anatolie Boldişor nu este una decorativă. Îmi este indiferent dacă un astfel de manager repetent se va simţi jignit, atâta vreme cât sute de angajaţi nu şi-au primit salariile. Dacă ar fi avut un minim bun-simţ sau dacă şi-ar fi asumat eşecul mandatului său, lucru greu de pretins de la un director care-şi iubeşte mai mult scaunul decât onoarea, la puţin timp după izbucnirea grevei spontane de ieri ar fi trebuit să demisioneze. Este de neînţeles de ce aşteaptă să fie alungat cu forţa din scaun şi nu recurge la gestul firesc al demisiei, în urma unor proteste la care s-a cerut în mod imperativ debarcarea sa din funcţie, însă totul se leagă dacă înţelegem că numirile nu se fac ţinând cont de competenţele profesionale. Câte un împiedicat precum Anatolie Boldişor a apărut din şerpăria intereselor de grup, animat de dorinţa de a face performanţă doar pentru propriul buzunar, nicidecum în interesul salariaţilor.
Istoria zbuciumată a Avioane SA Craiova este emblematică pentru “reconversia” industriei de apărare de la stadiul de mândrie a şcolii tehnice româneşti la acela de… ramură bugetivoră şi falimentară.

Ca şi în cazul altor unităţi economice de profil, uzina craioveană nu a fost lăsată să moară, ci a fost adusă în stadiul de inaniţie, cu muncitorii transformaţi în protestatari de profesie. Rând pe rând, aplicând metode contraindicate pentru un pacient grav bolnav, diverşi politicieni au încercat să ajute, sfârşind doar prin a amplifica agonia. În lipsa unei strategii naţionale în privinţa repoziţionării industriei de apărare, readaptată la standarde NATO şi la piaţa internaţională, orice gest de ajutor a fost în van. După ce voturile au căzut în traistă sau după ce zona de interes electoral a fost schimbată, respectivii salvamari şi-au văzut de vechiul obicei de a-i ignora pe muncitorii craioveni. Paraziţii numiţi în scaunul de director şi-au făcut plinul şi au fost, rând pe rând, alungaţi. Un spectacol incitant, dar prost regizat, plătit din banii contribuabililor.

Gurile rele chiar au vorbit de un blestem care-i urmăreşte pe muncitorii care au ieşit primii să protesteze în Craiova, în decembrie 1989. Nu cred în astfel de superstiţii alimentate inabil, după cum nu poate fi vorba nici de un manageriat prost. Este vorba atât despre incapacitatea diverşilor miniştri ai Apărării, care nu au fost în stare să protejeze zonele vitale ale industriei performante din domeniu, cât şi despre naivitatea unor angajaţi care au crezut că fabrica lor nu va fi lăsată să moară încet. Pentru ei, mă tem că nu se va mai putea face mare lucru: băieţii deştepţi dau deja roată pentru a pune gheara pe ceea ce a mai rămas.

(17 octombrie 2008)

Are rost să mai vorbim de integrarea în Uniunea Europeană când nimic nu merge în regulă în această ţară? Reforma, atât cât s-a făcut, trebuia să se vadă în funcţionarea sistemului şi în modificarea comportamentului funcţionarilor. Nimic nu s-a schimbat! Din nefericire, ni s-a oferit dovada că birocraţia nu poate fi redusă doar prin declaraţii şi angajamente sforăitoare, că profesionalismul angajaţilor statului este un lucru despre care este bine, pentru a evita să ne facem de râs, să se vorbească la viitor. Singurul lucru pozitiv cu care ne-am ales din toată drama bănăţenilor îl reprezintă solidaritatea oamenilor simpli în faţa dramei unor semeni loviţi de nenorocire, chiar dacă aparatul funcţionăresc pe care îl alimentează cu taxe şi impozite refuză să funcţioneze. Mii de români au arătat că le pasă de ceea ce se întâmplă departe de ei şi, în preajma Sărbătorii Pascale, au găsit resurse ca, din puţinul lor, să ofere un mic ajutor şi celor aflaţi în nevoie. Precum fragilele lumânări de la Slujba de Înviere, această solidaritate este singurul lucru care luminează speranţele noastre. Singurul, dar pe el putem reconstrui încrederea care ne lipseşte.

(3 mai 2005)

(aparut in ,,Editie Speciala de Oltenia,, - 21 aprilie 2005)

Toate lipitorile din rândurile doi şi trei ale PSD, care l-au slujit în ultimii ani prin turnătoriile debitate despre ce face şi desface Adrian Năstase pe la partid în absenţa tătucului, se recomandă drept reformatori ai fostei formaţiuni politice de guvernământ. Unul ca Al. Mironov acuză aroganţa liderilor şi maniera comunistă de conducere! După ce baronul Vrancei, Marian Oprişan, a trimis un scuipat pe obrazul lui Năstase, am crezut că a fost atinsă o culme a imposturii. Acum, Mironov a bătut recordul. Tocmai acest politruc infiltrat în tagma SF-iştilor vorbeşte de comunism şi de bolşevizarea structurilor PSD! De cealaltă parte, reacţiile sunt pe măsură. Cum spectacolul penibil oferit de câţiva lideri de filială, dornici să şuteze în figura lui Năstase şi să-i deseneze mustăţi şi coarne pe tabloul din sediile de partid, nu era complet, a scos capul şi Dâncu. Da, tipul ăla cu sondajele măsluite, care acum dezvăluie că Iliescu a încălcat constituţia prin implicarea în campania PSD… Toată această atmosferă de balamuc, din care publicul nu aude decât fragmente, este cauzată de practica punerii batistei pe ţambal în momentele dificile, când dezbaterea ar fi trebuit adusă la suprafaţă.

În PSD s-a preferat ca bolnavului să i se pună căluş decât să fie dus de urgenţă la doctor. Iar acum, ceea ce se aude dinspre ţambalul pe care a fost întinsă batista e doar un zgomot confuz, o melodie stâlcită, un amestec de bufnituri şi lovituri date cu ură şi disperare. Cum ar spune Petre Roman, «sună ca dracu!» Sună a marş funebru.

(26 ianuarie 2005)

Predispuşi la uitare şi, mai ales, la iertare, ne ascundem după nevoile zilnice şi ne scufundăm în fotoliul de spectatori ai teatrului sordid oferit de efemeridele politice. Într-un text îndreptat împotriva poftei nesănătoase a lui Ion Iliescu pentru putere, care nu mi-a ieşit nici pe sfert violent pe cât mi-aş fi dorit, am spus că preşedintele onorific al PSD este o relicvă comunistă şi un îndrăgostit patologic de ciolanul puterii. Execuţia Grupului de la Cluj a arătat cât de mic poate fi caracterul acestui politician “de meserie”, abonat la funcţii obţinute prin coterii, manipulări, violenţă şi sprijin oferit de serviciile secrete. Şiretenia sa a fost dobândită în anii de ucenicie în PCR şi la studiile de la Moscova (de unde şi porecla “kaghebistul”), plus educaţia ilegalistă primită în familie. Produsul hibrid, cu rădăcini solide în sistemul comunist, a rezistat şi în mocirla vieţii publice post-decembriste. A obţinut trei mandate de preşedinte, două de senator şi, ca o încununare a carierei pentru care şi-a sacrificat viaţa de familie, ar putea să obţină şi funcţia de prim-ministru. Oricum, deţine controlul asupra PSD, fapt care nu poate fi negat nici măcar de Mircea Geoană, preşedintele din vitrina partidului. Longevitatea sa în funcţii de conducere a fost asigurată de securişti, activişti reciclaţi, mineri şi săraci cu duhul manipulaţi cu ajutorul unor spaime implantate de activiştii bolşevici în mentalul colectiv. Oare ni-l putem asuma pe Ion Iliescu drept model al succesului repetitiv în politică sau balanţa înclină către un “învins” celebru – Corneliu Coposu?

În 1990, după 17 ani de închisoare şi mulţi alţii în care a fost hăituit de securişti şi de uneltele lor, Coposu s-a văzut “înfrânt” de tânărul Iliescu, pe atunci preşedintele în vârstă de 60 de ani al FSN. Liderul opoziţiei anticomuniste avea 76 de ani, cam cât aveau majoritatea colegilor săi deţinuţi politici.

Dispariţia fizică a lui Corneliu Coposu (în noiembrie 1995) a deschis multe minţi şi inimi împietrite. Adevăratul învingător în lupta celor doi a fost Seniorul Corneliu Coposu, şi nu Iliescu. Într-un moment de sinceritate, atipică pentru dinozaurii bolşevici, Alexandru Bârlădeanu recunoştea că idealurile pentru care se sacrificase Corneliu Coposu fuseseră cele adevărate, nu cele internaţionaliste ale sale şi ale tovarăşilor comunişti. Vă reamintiţi cinismul urletelor mulţimii manipulate de Ion Iliescu, refren devenit celebru printre manifestanţii din 1990 – “Boşorogii fără dinţi vor să ajungă preşedinţi!” – nu-i aşa? Sau memoria selectivă vă face să ţineţi minte doar zâmbetul larg al lui Iliescu, adresat, laolaltă cu mulţumirile, trupelor de mineri? Acum, Iliescu are 78 de ani, adică mai mulţi decât avea Coposu când i se adresau mizerii de către hoarda dezlănţuită. Nici la această vârstă Iliescu nu vrea să renunţe la putere, nu vrea să înţeleagă termenul “integru” şi ţine morţiş să ne facă bine cu forţa. Din cei doi au răsărit vlăstare, despre amândoi putându-se spune că au făcut şcoală şi au “moştenitori” pe linie politică. Ce model alegeţi: Seniorul sau kaghebistul?

(21 septembrie 2008)