Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Îmi este extrem de greu să scriu despre cineva plecat dintre noi. Este ca şi cum mi-aş alerga umbra, încercând să refac, fie şi pentru o clipă, ceea ce timpul a risipit pentru totdeauna. Parcă mai alaltăieri m-am despărţit de Romulus Diaconescu, prietenul meu mai mare. M-am întrebat dacă diferenţa de ani nu făcea de-a dreptul imposibilă o amiciţie, chiar şi literară, însă într-una dintre lungile discuţii despre oameni şi cărţi mi-a mărturisit că încă avea puterea să creadă în câţiva tineri. Nu în mulţi, ceea ce mă făcea temător, ca nu cumva să-l deziluzionez sau să nu merit strângerea sa de mână. Şi nici acum nu ştiu dacă am meritat pe deplin încrederea şi prietenia sa.

S-au scurs câţiva ani de la dispariţia sa dintre noi. Zilele trecute, am zâmbit amar când am primit un mesaj în care eram anunţat că se va desfăşura o întâlnire pentru a-l evoca pe Romulus Diaconescu, adică ne vom aduna mai mulţi scriitori şi vom face exerciţii de aducere aminte. Ce am păstrat de la prietenul nostru Romulus şi cât rămâne din scrisul său? Nu puţine lucruri. Mărturisesc sincer că, de la dispariţia sa, am recitit în bună măsură ceea ce a scris. Interviurile sale cu mari personalităţi culturale nu sunt deloc atinse de vreme, fără a avea acele aluviuni conjuncturale dificil de evitat. La recitire trec fără nicio îndoială proba timpului. La fel, proza sa are vigoarea unei construcţii ce trădează spiritul fin al detaliului pe care, îmi place să cred, o au doar fotografii şi jurnaliştii. Nu spun aceste lucruri din prietenie. Îmi place să cred că Romulus Diaconescu rămâne un scriitor cu mult mai important pentru generaţia sa, oraşul său şi, mai ales, cei care l-am cunoscut, chiar decât suntem dispuşi să acceptăm.

Întâmplarea a făcut să fim foarte apropiaţi în ultimii ani ai vieţii sale, dedicaţi presei, scriind la aceeaşi publicaţie. A avut mereu tăria opiniei şi a fost respectat şi pentru acest lucru. În semn de preţuire şi ca semn de neuitare, i-am dedicat prima mea carte de publicistică (lui şi altui prieten dispărut, Patrel Berceanu). Mi-am spus mereu că, trăind în acelaşi oraş şi în preajma aceloraşi oameni, nu se poate ca urmele sale să dispară în neant. De multe ori, aflat în situaţii de care prietenul meu îmi vorbea, mi-am zis că retrăiesc anumite întâmplări prin care el a trecut. Poate că acestea sunt blestemul şi bucuria de trăi în Craiova, mai ştii? Am încercat să împrumut din detaşarea sa târzie în a privi lucrurile şi oamenii. Romulus Diaconescu nu putea urî şi nici nu se putea rupe de prieteni, chiar şi când aceştia uitau să-i mai fie prieteni. Pot depune oricând mărturie că nu-i detesta, oricât de multă răutate ar fi vărsat împotriva sa. A fost un om bun şi un scriitor veritabil. Ceea ce poate părea prea puţin spus dar, credeţi-mă, nu este deloc aşa.

Îmi este atât de dor de el, deşi mi se pare că mai alaltăieri m-am despărţit de Romulus Diaconescu, prietenul meu mai mare.

Sunt oameni care ne bucură mintea şi sufletul. Sunt oameni care se oferă celorlalţi ca o pâine caldă unui flămând. Gheorghe Dinică a fost un astfel de om. Nu doar un actor desăvârşit, ca mulţi dintre cei din generaţia sa de aur (Doamne, ei rămân din ce în ce mai puţini!), ci şi un suflet urcat pe scenă. A fost expresia bunului-simţ şi a puterii de a se ridica deasupra patimilor. Aşa l-am simţit, stând confortabil în scaunul meu de spectator. Putea să-şi facă doar meseria şi cred că ar fi fost îndeajuns pentru a primi onorurile breslei şi aplauzele publicului. Arta sa de a fi om a respectat-o cum puţini ştiu s-o facă. Mi-l amintesc cum, primind un premiu într-o gală desfăşurată la Ateneul Român, a jucat cel mai frumos rol al său, acela de om care are satisfacţia de a-i bucura pe ceilalţi. Îşi dorea cel mai mult sănătate şi asta le-a urat tuturor celor care l-am aplaudat. A plecat discret, secerat de boală şi parcă nu ne vine să credem în timp ce repetăm întruna: “Cum, şi Dinică?”

Încerc să-mi reamintesc filmele şi piesele în care l-am văzut jucând. Multe, foarte multe. Interpreta mai ales acele roluri extrem de dificile tocmai prin antipatia personajelor. Să nu-mi spuneţi că Lăscărică nu vă era mult mai simpatic decât comisarul Moldovan, alias Sergiu Nicolaescu! Sunt multe roluri pe care interpretat în felul său special. Mi se pare imposibil să accept că un alt actor ar putea juca aceleaşi roluri. Şi nici locul său pe scena publică nu cred că va mai putea fi ocupat de cineva. Discret, fără a provoca zgomotul de care atâţia alţii au nevoie pentru a se impune şi fără emfază. Un mare artist nu are nevoie decât de respectul spectatorilor săi. Dinică a avut şi dragostea lor. Ceea ce-l face şi mai plăcut pentru memoria noastră.

Încă nu cunosc detaliile dispariţiei sale. Nimic nu prevestea dispariţia lui Gheorghe Dinică. De fapt, nici în cazul lui Ştefan Iordache publicul nu a fost prevenit. Pur şi simplu s-a întâmplat. Mi se pare tare ciudat că anumite persoane publice sunt transportate în spitale sau clinici din Occident, unde se pot face intervenţii imposibil de realizat în România. Cei pe care-i caricaturiza în “Ticăloşii” sunt beneficiarii unui sistem care asigură privilegii doar pentru “oamenii de succes”. Nu şi marile personalităţi.

N-am citit nimic rău despre Gheorghe Dinică. Nici în cronicile de film sau de teatru, nici în articole din presa cotidiană. Mai rar o aşa vedetă, nu-i aşa? Este un moment atât de trist şi, totuşi, nu pot să nu contrapun imaginea sa atâtor vedete de mucava, contrafăcute cu ajutorul scandalurilor ticluite şi a cotizaţiilor unor sponsori dubioşi. De la maestrul Dinică rămânem şi cu o măsură a valorii autentice, greu de egalat în sine şi la care ne vedem obligaţi să ne raportăm. Exemplul său de profesionalism şi decenţă este mai presus decât orice mesaj trâmbiţat de făţarnicii lipsiţi de onoare şi talent. Actorul a plecat. După el rămân atâtea lucruri minunate, care ne dau sentimentul că va fi mereu prezent lângă noi. Doar marile personalităţi reuşesc acest lucru. (ÎN OBIECTIV, 11.11.2009, Ediţie Specială)

În plină campanie electorală, cu candidaţi care sunt incapabili să ofere speranţe celor care votează, eu găsesc să scriu despre o carte şi despre autorul său. Da, ar fi cazul să ne reîntoarcem la lucrurile cu adevărat importante, iar literatura este unul dintre acestea. Vreau să vă mărturisesc deschis că Varujan Vosganian mi-a produs o imensă surpriză. Nu este cazul să ridicaţi din sprâncene sau să aveţi suspiciuni. Nu despre omul politic este vorba, ci despre prozatorul Varujan Vosganian.

Cunoşteam cărţile şi talentul literar al acestui autor din urmă cu mai bine de 10 ani. Doar comoditatea mă împiedică să caut în bibliotecă una dintre primele sale cărţi, pe care mi-a scris un autograf. De-a lungul timpului, fără a vorbi aici de cariera sa politică, l-am urmărit şi nu am fost dezamăgit. Fiecare apariţie în public este un spectacol agreabil. Originea sa de armean este un dar care colorează discursul său, pune o tuşă puternică de vivacitate şi imaginaţie debordantă. Altfel, Varujan Vosganian are rigoarea germanică. Amănuntele nu sunt pentru el un element aluvionar, ci susţin tocmai argumentaţia neechivocă. Excelent orator şi o apariţie masculină care farmecă publicul prin colocvialitate şi echilibru.

Dacă acesta este personajul, cu siguranţă nu înţelegeţi de unde surpriza pentru mine. Ei bine, Varujan Vosganian este un poet acceptat de breasla scriitoricească. Însă cronicile şi nici cititorii nu au fost entuziasmaţi de versurile sale. Poate că este nevoie de timp, de decantări sau, cine ştie, nu a venit timpul pentru marele volum. Surpriza mi-a produs-o cu romanul său “Cartea şoaptelor”, carte apărută la editura Polirom şi lansată în vară şi la Craiova. O carte care scoate la iveală un prozator fascinant. Dacă Nicolae Breban l-a recomandat drept un excelent portretist, vă daţi seama că eu nu am ce să mai adaug.

“Cartea şoaptelor” este tomul pe care aşteptam să îl citesc de la un autor român. Una care să se aşeze pe primul raft al bibliotecii, lângă marii clasici ruşi şi puţin mai la dreapta de povestitorii sud-americani. Cred că povestea şoptită a suferinţei armenilor, repovestită de Varujan Vosganian, va marca literatura română. Poate că mă entuziasmez prea mult în cadrul unei rubrici în care preponderenţa o au articolele politice, însă lăsaţi-mă să visez frumos. Dacă tot ne-am bucurat că Herta Muller a câştigat Nobelul pentru literatură, de ce să nu visăm că autorul “Cărţii şoaptelor” va fi promovat şi descoperit la timp de cei care decernează râvnitul premiu? Credeţi-mă pe cuvânt şi căutaţi această carte: un politician vă va face o imensă bucurie prin proza sa! (ÎN OBIECTIV, 30.10.2099, Ediţie Specială)

Craiova este un oraş binecuvântat: numărul fântânilor arată cât de plină de viaţă a rămas, de secole, Cetatea Băniei.

Fântâna Popova (cunoscută şi sub numele de Fântâna Basarabeştilor) a fost ctitorită în 1613, apoi refăcută de Matei Basarab la 1651, iar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de Alexandru Ipsilanti. Fântâna Obedeanu a fost ridicată în 1756. Fântâna Odobescu a fost ctitorită în 1774. Doi negustori de porci sunt cei care au ridicat Fântâna Purcarului în 1818. Fântâna Jianu a fost ridicată la începutul secolului al XVIII-lea şi este situată la intrarea în Grădina Botanică. Legenda spune că aici s-a odihnit şi răcorit haiducul Iancu Jianu. Fântânile din zona Pieţei Chiriac sunt tot de acum două secole. Altele au fost ctitorite în secolul trecut, cele mai multe în perioada interbelică. În periplul meu pe la aceste locuri cu o istorie miraculoasă din Bănie, am avut surpriza să aflu că unele au fost ridicate în perioada comunistă. Craiovenii au păstrat tradiţia ctitoririi de fântâni spre odihna unor semeni dispăruţi prematur. În Parcul “Romanescu” a fost ridicată o fântână în cinstea celor ucişi în decembrie 1989…

Numai că starea lor m-a întristat: abandonate în paragină, murdărite şi îngropate în gunoaie, distruse şi infestate. Unele se află pe lista obiectivelor de patrimoniu. Teoretic, legea le protejează. O simplă căutare pe internet vă va arăta că unele dintre aceste fântâni figurează printre obiectivele turistice din Craiova. Chiar nu aş vrea să vă invitaţi vreun oaspete din alt oraş să le viziteze acum! De ce ar trebui să ne preocupe aceste fântâni? Agenda noastră de priorităţi este aglomerată cu alte lucruri sau evenimente decât refacerea cişmelelor. Nici agenda “gospodarilor” urbei nu cuprinde şi refacerea fântânilor. Nici cei din prezent, nici cei de acum cinci ani, nici cei care au fost în urmă cu 20 de ani sau mai multe decenii. Ignoranţa şi incompetenţa nu sunt “invenţii” recente…

Împreună cu câţiva prieteni am iniţiat un proiect pentru revitalizarea acestor monumente de care nu ştim decât să ne batem joc. Încercăm ca un număr cât mai mare de craioveni să fie conştienţi de gravitatea situaţiei şi, dacă reacţia celor obligaţi să întreprindă ceva va întârzia, ne vom asuma noi efortul ca măcar o parte dintre monumente să fie refăcute. Nişte cârcotaşi au insinuat că intenţiile noastre ar fi ţintit imaginea primarului Solomon, care investeşte în arteziene şi toarnă asfalt cu firmele controlate de mafia portocalie, însă nici nu prea ai cum să răspunzi unora ca ei. Nici pe departe. Le răspund că ar fi fost o miză mult prea mică. Este vorba de vreo 50 de ani de comunism şi de vreo 20 de ani bezmetici, în care nu s-a făcut nimic bun pentru aceste fântâni. După cum nu s-a făcut nimic semnificativ pentru clădirile de patrimoniu din zona istorică a Craiovei. Dacă iubim cu adevărat acest oraş, dacă respectăm tradiţia şi dacă îi înţelegem tradiţia, nu putem să rămânem indiferenţi. O spun simplu şi răspicat, fără ocolişul, ezitări sau interpretări. Ca între olteni.

Ceea ce ni se întâmplă nu este decât suma laşităţilor noastre. Un pacient este lăsat să moară cu zile de către cei obligaţi să-i acorde primul ajutor, în timp ce un recidivist sângeros este învoit pentru a ucide. Este România pe care am construit-o prin tăcere culpabilă, prin frica de a interveni asupra răului, prin promovarea unor rebuturi în posturi de manageri sau vedete politice, dar, mai ales, prin ignorarea oricăror principii de morală creştină! Adeseori invocate, niciodată respectate, principiile pe care susţinem că le-am pus la temelia societăţii democratice sunt călcate în picioare de cei mandataţi prin vot şi plătiţi din bani publici cu o nonşalanţă uluitoare. După primele indicii, criminalul Gorbunov a apăsat pe trăgaci şi a provocat baie de sânge la Braşov. Dar vinovaţii moral unde sunt? Nu cumva îi regăsim printre judecătorii, procurorii şi medicii despre care, fără a ne face un titlu de glorie, presa craioveană a scris că alcătuiesc o mafie locală.

Epicentru al crimei organizate, Craiova este un păienjeniş al relaţiilor tovărăşeşti între infractori şi oamenii legii. Pe lângă ei, vinovaţi suntem şi noi, care n-am făcut decât să chibiţăm de pe margine. S-a schimbat ceva după moartea pacientului Mihai Constantinescu pe holurile Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina? Mă tem că nu. Dar după crimele de la Braşov, provocate de bolnavul închipuit eliberat de medicii şi magistraţii complici, se va mişca măcar un fir de praf de pe dosarele cu greutate pitite în sertarele procurorilor? Aş fi naiv dacă aş crede că nesimţirea şi iresponsabilitatea pot fi curăţate de sângele nevinovat vărsat în faţa unei case de schimb valutar.

Descrierea întregului lanţ de vicii ale sistemului, alimentat de intervenţia atâtor şmecheri de tranziţie prin intervenţii brutale asupra angajaţilor bugetari, pare de un absurd imaginat doar de genialul scriitor Kafka. Justiţia din Craiova este cancerigenă! Toţi infractorii periculoşi eliberaţi provizoriu pe baza unor acte medicale şi sentinţe discutabile nu s-au mai întors în penitenciare! Mai mult decât atât, infractori reţinuţi pentru acte de violenţă sau de mare corupţie sunt eliberaţi de filiera doljeană a magistraţilor plătiţi de crima organizată. Sunt lucruri cunoscute de Serviciile Secrete şi de cele mai înalte autorităţi ale statului. Există rapoarte cu nume, situaţii şi informaţii suficiente pentru ca mecanismul infernal pus în slujba crimei organizate să fie demontat. Nu s-a făcut nimic în ciuda declaraţiilor alarmante făcute de poliţişti, care au incriminat de atâtea ori iresponsabilitatea magistraţilor craioveni. Abia acum căutăm vinovaţi, pentru că un executant al ordinelor lumii interlope a fost scăpat de sub control şi a ucis doi nevinovaţi? Presiunile UE au fost tratate cu dispreţ, sistemul rămânând în mâna interlopilor, în timp ce politicienii profită şi au îngropat subiectul luptei împotriva rechinilor. Niciun caz de mare corupţie nu s-a soldat cu o sentinţă de condamnare! Ce vreţi mai mult de atât?