Iluziile noastre legate de schimbarea mentalităţii românilor, de rezultatul eforturilor pe care le facem pentru a ne sincroniza cu ţările membre ale Uniunii Europene şi de o binemeritată recompensă pentru sacrificiile îndurate în anii tranziţiei de tip mioritic s-au cam risipit. O spun cu tristeţe, privind la ignoranţa şi imobilismul autorităţilor faţă de drama bănăţenilor. Imaginea unor funcţionari ridicând din umeri, căutând justificări tâmpite pentru a-şi acoperi incapacitatea de a reacţiona prompt este mai dureroasă decât aceea a caselor prăbuşite. Trecuseră opt-nouă zile de la declanşarea prăpădului şi reprezentanţii guvernamentali încă mai ezitau în a cere Bucureştiului declararea stării de necesitate în zona inundată. La început, sătenii au fost sfătuiţi să aştepte în linişte, ca să vadă dacă nivelul apelor va creşte, pentru ca mai apoi, după ce ruperea digului nu a mai fost un secret bine păstrat, să li se ceară să-şi părăsească în grabă agoniseala de-o viaţă. Au lipsit avertizările, a lipsit şi mintea limpede care să decidă ce este de făcut pentru ca vieţile a mii de oameni să nu fie puse în pericol. Te şi miri că, la aşa funcţionari, dezastrul nu a avut proporţii mult mai mari. După semnalele presei şi apariţia primelor nemulţumiri în rândul sinistraţilor, au aterizat în zona calamitată premierul şi preşedintele, precum şi alte înalte oficialităţi, constatându-se o mobilizare exemplară. Bună organizarea, deşi lipseau utilajele pentru a interveni rapid ca proporţiile dezastrului să fie limitate, cum de altfel lipseau şi bărcile cu care sătenii şi-ar fi putut salva câte ceva din gospodării. Ce să faci, de unde să găseşti vinovaţii şi la ce mai folosea?! Într-un târziu, la umbra vilelor celor care ar fi trebuit să supravegheze lucrările de îndiguire, s-a găsit o amărâtă de barcă. Şi aceea fără motor, dotată cu vâsle. Ar fi fost o încântare să-l fi obligat cineva pe Ilie Sârbu, fostul ministru luat la ţintă de Năstase, să tragă la vâsle pentru bănăţenii amărâţi, a căror avere s-a dus pe apă. Respectivul ministru PSD a servit clientela partidului cu numeroase contracte de a căror finalitate suntem lămuriţi. Probabil, se vor găsi destui care să se pricopsească din fondurile pe care Guvernul Tăriceanu le-a alocat, într-un târziu, pentru refacerea zonei.
Are rost să mai vorbim de integrarea în Uniunea Europeană când nimic nu merge în regulă în această ţară? Reforma, atât cât s-a făcut, trebuia să se vadă în funcţionarea sistemului şi în modificarea comportamentului funcţionarilor. Nimic nu s-a schimbat! Din nefericire, ni s-a oferit dovada că birocraţia nu poate fi redusă doar prin declaraţii şi angajamente sforăitoare, că profesionalismul angajaţilor statului este un lucru despre care este bine, pentru a evita să ne facem de râs, să se vorbească la viitor. Singurul lucru pozitiv cu care ne-am ales din toată drama bănăţenilor îl reprezintă solidaritatea oamenilor simpli în faţa dramei unor semeni loviţi de nenorocire, chiar dacă aparatul funcţionăresc pe care îl alimentează cu taxe şi impozite refuză să funcţioneze. Mii de români au arătat că le pasă de ceea ce se întâmplă departe de ei şi, în preajma Sărbătorii Pascale, au găsit resurse ca, din puţinul lor, să ofere un mic ajutor şi celor aflaţi în nevoie. Precum fragilele lumânări de la Slujba de Înviere, această solidaritate este singurul lucru care luminează speranţele noastre. Singurul, dar pe el putem reconstrui încrederea care ne lipseşte.
(3 mai 2005)
