Ce este Ora de Dolj? Caracterizaţi succint proiectul?

Un ziar, adică o sursă de informaţii. Un produs din categoria quality, care se adresează unui public situat, în primul rând, la un nivel de pregătire mediu şi înalt, cu vârsta între 20 şi 45 de ani. În primul rând, brandul trebuie impus în Dolj, dificultatea fiind încă slaba dezvoltare a utilizării internetului. Sigur, perspectiva este încurajatoare pentru un astfel de produs new-media cum este Ora de Dolj.ro Aşa cum am afirmat într-un editorial, noi nu suntem jurnalişti care dau chix în print şi se refugiază în on-line, aşa cum s-au văzut nevoite să se replieze atâtea publicaţii în vremuri de criză, ci suntem creaţi pentru un nou tip de comunicare. Suntem creaţi pentru on-line.

Cum va venit ideea să porniţi acest proiect?

Intenţionam de câţiva ani să demarăm construcţia unei publicaţii exclusiv pe Internet, însă ne lipseau resursele financiare. Nu poţi fi un jurnalist cu un laptop şi un blog. Asta nu înseamnă ziar. O publicaţie care să rivalizeze cu cele tipărite trebuie să furnizeze un flux de informaţii în timp real, cu un volum superior şi o structură mult mai complexă. Mă refer la partea de video, transmisii live, interviuri în direct, concursuri on-line etc. Am primit o ofertă de colaborare şi, cu ajutorul mai multor colegi jurnalişti, am format o echipă. Sper să convingem publicul că suntem oneşti, profesionişti şi că ştirile oferite de noi le vor primi în timp real. Proiectul se va dezvolta la nivel naţional, în fiecare judeţ.

La ceva mai mult de o lună de la lansare, cum vedeţi dumneavoastră, dar şi oamenii din jur oradedolj.ro?

La fix o lună şi o zi de la lansarea noastră oficială, vă mărturisesc faptul că optimismul meu de la început a crescut. Pe zi ce trece îmi dau seama de oportunităţile fabuloase pe care le oferă spaţiul virtual. Să vă dau un exemplu: spaţiul în formatul tipărit este limitat, atât în ceea ce priveşte numarul de semne, cât şi cel al imginii. Pe Internet nu ai astfel de limitări. Aşadar, nu ai cum să te ascunzi în spatele scuzei că nu ai spaţiu pentru a oferi toate informaţiile privind un subiect. Asta oferă un plus de responsabilitate, ceea ce nu este puţin lucru.

Care sunt planurile de viitor ale acestei publicaţii?

O ţintă cât mai exactă: să devenim principala sursă de informaţii din judeţul Dolj. Diversificăm modalităţile de a interacţiona cu publicul şi să facem din Ora de Dolj un loc al dezbaterii reale. Nu doar prin reacţiile cititorilor prin diverse reacţii, ci prin lansarea unor dezbateri publice pe care să le preluăm în ziar. În plus, vrem să avem cât mai mulţi colaboratori, din diverse domenii. Ştiu că nu putem fi specialişti în toate domeniile şi în acest fel vom acoperi

Vă rog să-mi spuneţi dacă mai aveţi şi alte proiecte în plan personal? Ce aşteptări aveţi de la aceste proiecte?

Sunt nu doar jurnalist, ci şi scriitor. Lucrez la două cărţi şi sper să am o toamnă rodnică. O carte de versuri şi una de interviuri cu personalităţi de marcă ale vieţii publice. Ambele sper să fie o surpriză pentru cititori. Am să vă invit încă de pe acum la cele două lansări ale cărţilor mele.

Ultimele două întrebări ale acestui scurt interviu se referă la blogul meu. Ce părere aveţi despre florintomescu.tk?

Util şi interesant. Sunt câteva lucruri care mă inspiră şi mă gândesc să le aplic şi pe Ora de Dolj. Cromatic este echilibrat, elegant, cu un conţinut uşor de parcurs.

Aţi dori să schimbaţi ceva la el? Şi dacă da, vă rog să sustineţi ceea ce aţi dori să schimbaţi?

De schimbat? Cred că nu se impun imperios astfel de lucruri. Am înţeles că tocmai aţi făcut o schimbare şi este bine să lăsaţi timpul să lucreze. Poate că ar fi necesare mai multe imagini dar nu este neapărat un sfat pe care să-l urmaţi. Nu sunt adeptul modificărilor de dragul de a fi în pas cu moda. Ţineţi cont de opiniile exprimate de la cei care vizitează des siteul pentru că acesta este cel mai bun sondaj. (14.05.2011)

Inspirată de lucrarea „Răscruce de drum“ a artistului plastic Marcel Voinea, imaginea primei coperte este semnificativă. Într-un ambient citadin, cu lumini şi umbre apocaliptice, tronează jurnalistul, varianta modernă a lui Ioan, sfântul scrib şi martor în previziune al Apocalipsei biblice.

După sugestia desenului, condiţia publicistului nu este de invidiat. Pana din mâna dreaptă are vârful îndreptat înspre zona ficatului. Este prin urmare o subtilă evocare a legendei titanului Prometeu. Pânza roşie de pe piept, pansament din remuşcare, aplicat de oameni binefăcătorului lor, dar şi un semn de bravadă, de recunoaştere a ei. Zarul roşu dintr-un vas de tablă zincată indică dramul de noroc spre care, în frunte cu scribul, se tinde. Pana, în afară de a fi instrument vechi de scris, poate simboliza şi vietatea căreia i-a aparţinut, poate vulturul mitologic, iar lumina din fundal, o aprindere absolută, fixează descoperirea dată de Prometeu pământenilor, focul. Oricum, gestul de a scrie cu o conştiinţă trează este un sacrificiu.

Cartea Dinastia ticăloşilor reuneşte, după cum aflăm din „Sunt furios“, prefaţă semnată de autor, articole apărute în periodice din Oltenia, cele mai multe în cadrul rubricii „În Obiectiv“, din cotidianul regional „Ediţie Specială“, în 2008 şi până la jumătatea anului 2009.

Aplicate la problemele de fiecare zi ale celor mai mulţi dintre noi, articolele sunt elaborate ca un pamflet. Autorul lor devine zeflemitor, cu argumente montate la subiect, la adresa unor funcţionari sau politicieni, pentru că din cauza lor se va fi generat un crepuscul în sistem, dar îşi exercită cu ton balzacian, sensibilitatea umană, când intră în pielea omului obişnuit, dezavantajat pe nedrept într-o conjunctură sau alta.

Uneori, mi se pare că asist la o luptă cu braţele libere, a autorului, cu animale sălbatice, scăpate şi impuse în societate, prin accidente de naturi diferite, ca în fabulele lui Gr. Alexandrescu paşoptistul, când pe uliţi sau câmp, omul intră în dialog cu animale exotice, acestea simbolizând defecte de comportament. Bineînţeles, într-o eventuală revedere cu Mihai Firică, aş încerca să observ la el urma sfâşierilor căpătate în asemenea lupte inegale, dar poate eu, simplul cetăţean, mă aflu rănit şi consumul durerii, pe care jurnalistul a strigat-o în luptă, o luptă scrisă, deja îl ştiu.

Forma participativă a pamfletarului se deduce din recurenţa interogaţiilor retorice, a interjecţiilor, a imperativelor.

Observăm parafrazări ale unor sloganuri de campanie electorală: „Să trăiţi cum aţi votat“ [absolut corect!], ale replicilor unor personaje din piesele dramaturgului I. L. Caragiale: „Noi şi ei“, ale unor titluri de emisiuni tv.: „Am văzut şi blogeri satisfăcuţi“, de texte lirice foarte cunoscute: „Bâlciul deşertăciunilor“ sau de filme premiate: „Moartea domnului Constantinescu“, precum şi preluarea unor titluri de poeme celebre: „Nervi de primăvară“ ori a unor forme de salut aparţinând unor personalităţi din domeniul muzicii: „Bună seara, prieteni!“.

Mihai Firică este un jurnalist atent la problemele publicului sau căruia îi place să vorbească, oricât de mult, cu lumea. Pentru aceasta, întrebuinţează diverse mijloace de comunicare, de la telefon până la chat sau messenger.

Pe linia de messenger, i-am transmis cândva o opinie. A doua zi, am regăsit-o în ziar, prelucrată în spiritul deznădăjduit pe care-l presupunea: generaţia noastră, a celor născuţi în şaptezeci, a produs revoluţia şi dintre noi câţi n-au murit sau cât de simplu era să ne pierdem viaţa în decembrie 89, pentru un scop ce părea nobil: libertatea! Astăzi, putem spune că am făcut revoluţie pentru alţii, pentru oamenii de nimic ai zilei, care se pot îndemna unii pe alţii în cercul lor, rupt de noi: „Carpe diem!“.

Comentariile autorului cărţii Dinastia ticăloşilor se situează între asemenea regrete ale unor participanţi la evenimente istorice şi tensiunile căpătate de cetăţeni în conflicte de prisos cu şefi sau funcţionari. Moravul unora de a-şi afişa în orice prilej, în locul predispoziţiei la fapte, pentru bunul mers al lucrurilor, autoritatea, crezând-o mai durabilă ca piramida, este un laitmotiv al cărţii.

Mihai Firică are păreri în sport, pe care le difuzează sub forma unor epistole, cu destinatar specificat.

Unele materiale sunt de o strictă actualitate, conformă evenimentului discutat, altele, dimpotrivă, au viaţă lungă: se combat metehne morale.

Cartea Dinastia ticăloşilor are destul din atmosfera sumbră a romanului de ficţiune Anul 1984, dar textele lui Mihai Firică sunt nonficţionale. Totuşi, nu-i vina celui care în cetate vorbeşte ce vede.

(Dan Ionescu – Scrisul Românesc, noiembrie 2010)

Am avut privilegiul de a participa la manifestările prilejuite de Jubileul Alteţei Voastre, aceste încântătoare evenimente reunite sub generosul proiect “România. O călătorie regală”, şi, din nou, mi s-a revelat ceea ce înseamnă România Profundă, o ţară mândră, Altfel, cu oameni aşezaţi şi conştienţi de valorile naţionale autentice.

LA MULŢI ANI MAJESTĂŢII SALE REGELUI MIHAI!

TRĂIASCĂ REGELE!

Principele Radu: Răspunsul trebuie căutat prin prisma trecutului recent, nu doar prin cea a prezentului. În decembrie 1989, România s-a îndreptat, ca toate ţările din zonă, spre democraţie. După 20 de ani de efort, uneori încununat de succes, ne dăm cu toţii seama că viaţa democratică şi legislaţia europeană nu sunt de ajuns pentru ca ţara noastră să fie cu adevărat liberă şi democratică. Ce anume lipseşte?
Lipsesc instituţiile, comportamentul public şi profesionalismul. Când, în decembrie 1947, Regele era gonit, odată cu el nu a plecat doar monarhia. A plecat competenţa, au plecat la Canal specialiştii din toate domeniile publice, au fost demolate complet instituţiile statului.

“Lipsesc instituţiile şi profesionalismul”

Ele nu au revenit, odată cu democraţia, în 1989. De aceea, astăzi asistăm la un fenomen paradoxal: avem democraţie, avem un început de prosperitate, o economie liberă, dar avem domnia bunului plac, în loc de forţă instituţională, avem dispreţ pentru Constituţie, în loc de etică, avem scurtcircuitarea legii pe diverse căi democratice, avem lipsă de respect şi încredere şi, mai ales, avem 20 la sută din populaţie care preferă să stea departe de România, din mâna puternicilor de astăzi. Oamenii sunt dezamăgiţi nu de sărăcie sau de criza economică, ci de liderii lor. Românii nu sunt mândri, nu au încredere, nu au sentimentul că are cineva grijă de ei. Moral vorbind, România este un mare orfelinat în care găseşti de toate. Criza instituţională, ca şi criza morală şi cea a mijloacelor nu sunt o caracteristică doar a României. La un alt nivel şi într-un alt context, crizele sus-numite sunt prezente şi în Franţa, Germania, Italia, chiar şi în Marea Britanie.

Rep.: Care este viziunea Casei Regale privind rolul şi locul României în context european?

Principele Radu: Casa Regală este coloana vertebrală a statului român modern, ea a dat trei şefi de stat de primă valoare şi a continuat să reprezinte garanţia valorilor europene şi perene în context naţional şi statal. România a fost aşezată şi menţinută la locul ei european de regi. Generaţia a cincea, a Principesei Moştenitoare Margareta, va continua acest efort până la sfârşitul zilelor.

Principele Radu: “Preşedintele reprezintă statul, nu îl conduce”

Rep.: Retragerea candidaturii Alteţei Voastre de la Preşedinţia României a fost un gest surprinzător. Consideraţi că numeroşii susţinători ai Alteţei Voastre au înţeles pe deplin motivele ce au stat la baza acestei decizii?

Principele Radu: Candidatura mea nu a intenţionat înlocuirea unui om cu un altul, ci corectarea sistemului păgubos de până acum, în care primul politician al ţării devine preşedinte, lucru aflat în ascuţită contradicţie cu Constituţia României. Preşedintele român reprezintă statul, nu îl conduce. Rolul politic exclusiv îl are prim-ministrul. De aceea, este normal ca un şef de partid să lupte să câştige alegerile parlamentare, nu prezidenţiale. Astfel, el poate avea majoritate parlamentară şi dreptul de a forma Guvernul. Toate acestea sunt limpede spuse în Constituţie. Din cauza obsesiei ceauşiste, care este încă prezentă în minţile politicienilor, ca un fel de complex de inferioritate dificil de înlăturat, toată lumea crede că suprema satisfacţie politică este să devii preşedinte. Majoritatea politicienilor ignoră evidenţa că preşedintele nu are niciun mijloc constituţional, financiar sau administrativ de a conduce politic ţara. Dacă o face, totuşi, este prin încălcarea crasă a Constituţiei. Oamenii de rând – societatea românească profundă – au înţeles foarte bine acest lucru de la mine. De aceea am atât de mulţi susţinători. Oamenii cu putere, adică cercul relativ restrâns al politicienilor, marilor oameni de afaceri şi media centrală, au rămas imuni la propunerea mea. Nu au înţeles-o şi nu au avut nevoie de ea.

Principele Radu: “Politicienii fac o confuzie gravă între scop şi mijloace”

Rep.: Cunosc faptul că nu doriţi să vă implicaţi în lupta politică, poziţie exprimată clar de Casa Regală a României. Totuşi, de ce în mai multe rânduri aţi avut declaraţii critice la adresa clasei politice actuale?

Principele Radu: Critica mea nu era una de pe poziţie politică, ci de pe poziţie statală. Nu am fost niciodată (lucru foarte greu de înţeles astăzi) adeptul unei anume doctrine politice. Am colaborat bine şi cu creştin-democraţii, şi cu socialiştii, şi cu liberalii, din 1997 încoace. Niciodată nu am exprimat păreri (bune sau rele) asupra deciziilor lor politice. De aceea am şi reuşit să stau alături de ei mai bine de un deceniu.
I-am criticat atunci când, prin comportamentul lor public, compromiteau democraţia şi instituţiile pe care le serveau. Una este să stai în Parlament şi să te lupţi politic (lucru perfect justificat şi chiar lăudabil) şi alta este să-ţi baţi joc cu primitivism, grosolănie şi brutalitate de instituţia pe care o conduci, numai fiindcă aşa crezi tu că poţi să-ţi arăţi forţa. De altfel, mai toţi politicienii Europei de astăzi fac grava confuzie între scop şi mijloace. Ei cred că, dacă-ţi petreci viaţa fiind mai iute decât rivalii tăi, dacă manevrezi, manipulezi, şmechereşti şi unelteşti, eşti tare. De fapt, nu eşti. Cei mai mulţi vor ieşi din istorie în ziua în care vor ieşi pe uşă, din biroul primit cu chirie de la istorie.

Principele Radu: “O ţară fără autostrăzi dar cu bancuri despre autostrăzi este uşor de manipulat”

Rep.: Cum priviţi diversele încercări de discreditare a Casei Regale a României, a Maiestăţii Sale Regele Mihai, inclusiv a Alteţei Voastre? De ce minciuna şi manipularea încă îşi găsesc locul în spaţiul public, pentru a lovi în tradiţia şi istoria României?

Principele Radu: Pentru că o societate fără instituţii, fără etică şi fără respect al profesionalismului şi al valorilor este o societate vulnerabilă, slabă, ambiguă. Este uşor de manipulat o ţară care, în loc de autostrăzi, are bancuri despre autostrăzi. O ţară în care inculpaţii vorbesc despre supremaţia justiţiei, în care securismul condamnă comunismul şi viceversa. Ironia sorţii este că noi am crezut acum 20 de ani că democraţia va rezolva totul. Nu este aşa, după cum se vede. Kennedy spunea, de altfel: “Democraţia este un mod de guvernare foarte grea. Ea cere însuşirile cele mai înalte de disciplină şi stăpânire de sine, voinţa de a face sacrificii în interesul general şi educaţie.”

Principele Radu: «România, Altfel», un proiect pentru o Românie cu instinctul binelui

Rep.: “România, Altfel” este proiectul pe care Alteţa Voastră l-a propus societăţii româneşti. Nu cred că ne mai putem permite luxul de a nu ţine cont de ignoranţa în care este menţinută o parte a societăţii şi, deopotrivă, de interesele meschine ale multor politicieni. În ce măsură credeţi că “România, Altfel” se va materializa?

Principele Radu: În măsura în care România va redobândi instinctul binelui. Viziunea noastră pe 30 de ani are deja trei ani de la lansarea publică. Anumiţi paşi s-au făcut. Societatea românească nu este lipsită de instinctul binelui, nici de bun-simţ. De exemplu, în anumite comunităţi locale lucrurile merg destul de bine. Economia privată are instinct prin definiţie. Intelectualitatea anonimă, zecile de mii de oameni cu carte din oraşe, orăşele şi comune sunt cât se poate de buni europeni. Dar, aşa cum spuneam, la nivelul elitei este o gravă carenţă de moralitate, instinct al binelui, generozitate, simţ de răspundere şi demnitate. Fără lideri, România nu poate avea nicio viziune nici pe 30 de ani, nici pe mai puţin. Casa Regală are rolul de a inspira, de a reprezenta, de a încuraja şi de a atrage atenţia. Nu este nici responsabilitatea noastră şi nu este nici în puterea noastră de a construi kilometri de autostrăzi.

Principele Radu: Oltenia, printre cele mai preţioase provicnii istorice

Rep.: Aţi revenit de mai multe ori în Oltenia, fie însoţindu-i pe Majestatea Sa Regele Mihai şi pe Majestatea Sa Regina Ana, fie împreună cu Alteţa Sa Principesa Moştenitoare Margareta, fie singur. Am avut de câteva ori bucuria să dialogăm şi, prin interviurile şi articolele publicate sau prin materialele de televiziune, să împărtăşiţi din proiectele Casei Regale pentru dezvoltarea durabilă a acestei provincii istorice româneşti. Care sunt viitoarele proiecte în care vă veţi implica pentru sprijinirea Olteniei şi a Craiovei, în special?

Principele Radu: Oltenia este una dintre provinciile istorice cele mai preţioase. Rareori găseşti atâta bogăţie culturală, tradiţie, istorie şi efervescenţă economică (în anumite epoci, desigur) ca aici. Prezentul oltean nu este la înălţimea trecutului. Acest lucru îl ştim cu toţii. Sunt bucuros să constat că multe domenii se bucură de slujirea unor oameni competenţi, generoşi şi talentaţi: educaţia, economia, arta, domeniul militar, viaţa socială şi mass-media. Existenţa acestor oameni mă face să revin în Oltenia şi să fiu plin de speranţă. Anii trecuţi am fost mereu prezent în Craiova, Târgu Jiu, Motru, Rovinari, Slatina, Caracal, Balş, Corabia, Râmnicu Vâlcea şi atâtea alte aşezări urbane şi rurale.
Voi susţine un şir de patru prelegeri la Universitate, din martie până la sfârşitul anului universitar. Voi veni la televiziunile şi în redacţiile ziarelor craiovene, voi merge la elevii de liceu, voi încuraja companiile economice private, voi fi alături de militari, voi vizita parohiile şi voi încerca să dau o mână de ajutor prezentului, conform cu poziţia de membru al Familiei Regale.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ

(Ediţie Specială – 06.03.2010)

“Sunt un suporter al alegerilor anticipate”

Am fost întrebat de mulţi craioveni: “Cum este acum Traian Băsescu, s-a schimbat?” Într-un fel, dacă ţinem cont de predecesorii săi, este normal ca oamenii să se întrebe dacă politicianul pe care l-au votat s-a izolat “la Palat”, uitând de ceea ce le-a promis. Staţi liniştiţi! Băsescu este acelaşi tip haios, bonom, plin de bună-dispoziţie. Nu pare afectat de ameninţări şi nici de pericole reale sau inventate. Este acelaşi Traian Băsescu pe care îl ştiţi din campania electorală. Hotărât să taie în carne vie. Nu a ocolit deloc răspunsurile la întrebări, s-a arătat interesat de problemele cetăţenilor şi preocupat de ceea ce se mai petrece în Oltenia. Puterea şi aerul tare al Cotrocenilor nu l-au ameţit. Este preşedintele pe care vi l-aţi dorit!

Redactor: Domnule preşedinte, vă propun să începem dialogul nostru abordând o tematică legată de politica externă, pentru că aţi efectuat o vizită foarte interesantă în Marea Britanie, unde v-aţi întâlnit cu premierul Tony Blair. Spuneţi-mi, domnule preşedinte, “nava” pe care o conduceţi acum are “marinari” pregătiţi? “Nava” România este suficient de puternică pentru a ajunge în acel port pe care ni l-aţi fixat ca destinaţie, în care vrem să ajungem?
Traian Băsescu: Categoric da. Avem resurse, avem oameni care vor şi, mai ales, avem condiţii care să ne permită să atingem obiectivul integrării în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007. Acum, ca să fim foarte sinceri, am o uşoară dezamăgire legată de neînceperea procesului de explicare pe care guvernul trebuie să-l ducă înspre populaţie: să explice ce înseamnă integrarea în UE. Guvernul anterior a tratat integrarea ca pe o chestiune care ţine strict de executiv şi de cât e de deştept guvernul. În realitate, o astfel de politică de mediatizare a integrării nu face decât să nu pregătească populaţia pentru acest proces. Dacă vă aduceţi aminte, în timpul campaniei electorale am făcut referire la câteva capitole care au fost prost negociate. Populaţia nu ştie ce înseamnă acest «prost negociat», dar va vedea efectele proastei negocieri. Va trebui, de exemplu, să crească enorm preţurile la energie, fie că vorbim de energie electrică, de energie termică, de gaze, pentru că s-a acceptat în negocieri o aplicare nediscriminatorie a tarifului la energie, fără să se ceară o perioadă de tranziţie. România putea să negocieze o perioadă de tranziţie, alinierea preţurilor la energie sau la acoperirea integrală a costurilor fie în anul 2012, fie în 2015. Strâns cu uşa, guvernul a acceptat condiţii extrem de dure pentru populaţie. Sunt multe alte capitole, fie că vorbim de agricultură, fie că vorbim de mediu, or, în momentul de faţă, populaţia va fi în faţa unor măsuri pe care guvernul le ia, fără să i se explice că aceste măsuri sunt deja angajamente ale României în raport cu Comisia Europeană. Angajamente care, în momentul în care nu sunt respectate, blochează automat intrarea României în UE. Deci, aici cred că va trebui să se implice foarte mult guvernul, să explice populaţiei, pentru că nici un guvern nu se integrează singur. Când vorbim de integrarea în UE, vorbim de integrarea poporului român, în primul rând, a economiei româneşti, or poporul trebuie să ştie care sunt costurile integrării.

Red.: Aveţi senzaţia sau, poate, chiar certitudinea că guvernul Tăriceanu, în ansamblul său, va reuşi să explice necesitatea acestor eforturi comune pe care trebuie să le facem? Sau, din anumite considerente, va încerca să dea vina pe fosta guvernare şi să arate cu degetul spre factorii exteriori?
T. B.: Ar fi o eroare! Asta nu foloseşte la nimic şi sunt convins că populaţia nu ar fi interesată de ce a făcut fosta guvernare. În momentul de faţă, speranţele sunt legate de actualul guvern: speranţele în combaterea corupţiei, speranţele într-un trai mai bun, speranţele în integrarea României în UE. Dar aceste speranţe trebuie conştientizate, trebuie făcute să aibă acoperirea costului. Nimic nu vine degeaba. România nu se integrează în Uniunea Europeană fără costuri, fără sacrificii. S-a tot enunţat că sunt sacrificii, dar nu s-a specificat ce sunt aceste sacrificii. Care este sacrificiul pentru populaţie. Sigur, s-a plecat de la premisa că toată populaţia ştie că trebuie să facem sacrificii. Poate că termenul este depăşit, dar costurile procesului de integrare pe care le va suporta tot poporul român există şi guvernul are obligaţia să le explice pe fiecare capitol, mai ales pe cele care sunt vizibile, palpabile, ca să zic aşa.

Red.: Vorbeaţi de faptul că nu ar mai trebui, dintr-un anumit punct de vedere, să ne mai raportăm la fosta guvernare şi la ce-au făcut foştii guvernanţi. Dar, pe de altă parte, trebuie să ne raportăm când vorbim de un nivel al corupţiei alarmant şi trebuie să ne referim şi la contractele pe care fosta guvernare le-a încheiat pe ultima sută de metri. Dau aici un singur exemplu – Bechtel.
T. B.: Nu numai un singur exemplu. Da, aveţi dreptate. Bechtel – 2,5 miliarde, fără licitaţie, ceea ce duce în mod real costurile pentru partea română la circa 8 miliarde de dolari costul construcţiei autostrăzii. EADS – contract de 1,2 miliarde de euro, care nu a fost aşezat între priorităţi şi a fost nelicitat, deşi are doar 10 la sută componentă secretă în el, în rest contractul putea fi licitat fără nici o problemă. Vorbim de contractul cu Vinci, tot pentru un tronson de autostradă, de contractul cu STRABAG, tot pentru un tronson de autostradă, de un contract cu o firmă israeliană tot pentru un tronson de autostradă, toate nelicitate. Aceste lucruri au fost până la urmă o expresie a nepăsării faţă de lege, a dispreţului faţă de lege, dar ele nu reprezintă tot pachetul de nereguli ale fostei guvernări.

Red.: Sunt şi contractele, între ghilimele fie spus, încheiate cu clientela politică. Afacerea RAFO este un exemplu.
T. B.: Să spunem RAFO, dar să ştiţi că nu am nici o reţinere să spun RAFO, Petromidia. Altele trebuie verificate, pentru că există suspiciunea că, fiind vorba de Petromidia, guvernul actual n-ar fi foarte interesat să intre cu toate instituţiile statului acolo. Ba să intre şi să constate dacă este în regulă sau nu, pentru că nici o suspiciune nu trebuie lăsată în urmă. Însă, v-aş putea da exemple de ticăloşie până la urmă, care se vor reflecta direct în ce se întâmplă anul acesta. Nu ştiu pe ce criterii şi trebuie verificat, s-au cheltuit cu peste 4.000 de miliarde de lei mai mult decât au fost prevăzute în buget pentru modernizări de drumuri. Am cerut Ministerului Transporturilor să verifice. Aceşti bani au fost angajaţi cu foarte multe firme clientelare, nu s-a respectat legea de a rămâne în alocaţia bugetară şi preţurile la care s-au angajat lucrările sunt mult mai mari decât preţurile pieţei. Hai să vorbim de medicamente! S-a grăbit guvernul trecut să anunţe că a mers cu subvenţionarea medicamentelor cu până la 90 la sută pentru pensionari. Dar n-a plătit factura, şi ce aflăm acum? Din 15.000 de miliarde de lei, cât sunt alocaţi pentru subvenţie la nivelul anului 2005, 8.000 de miliarde sunt bani care s-au cheltuit anul trecut, pentru că Adrian Năstase a spus să se dea subvenţie de 90-95 la sută, deci practic pentru anul acesta n-a mai rămas nici jumătate din suma alocată. Asta intră la categoria ticăloşii şi ele trebuie verificate, iar legea trebuie aplicată. Răspunderea guvernului este colectivă. Membrii săi vor trebui să răspundă.

Rep.: În apărarea lor, cei din opoziţie, dar şi alţii vizaţi de PNA şi de celelalte instituţii abilitate vorbesc de «vânătoare de vrăjitoare». Cum se va găsi modalitatea de a comunica, de a spune populaţiei că acestea sunt costuri pe care nu ar trebui ea să le plătească, ci banii trebuie recuperaţi de la cei care au furat.
T. B.: Da, aşa este. Aici lucrurile sunt simple din punctul meu de vedere. Oricât ar striga cei în cauză legat de vânătoarea de vrăjitoare, există un cuvânt care acoperă orice fel de demagogie şi el se numeşte lege. Instituţiile statului trebuie să aplice legea. Pentru că nici o instanţă nu va condamna pe baza unei «vânători de vrăjitoare», ci pe probe. Or aceste procese de verificare, de întocmire a dosarelor penale, de trimitere a lor în instanţă sunt obligatorii, iar judecătorii vor decide dacă s-a respectat sau nu legea. Până atunci însă, poate să ţipe cine şi cât vrea despre vânătoarea de vrăjitoare, procesele vor merge înainte. Vă asigur că, în momentul în care voi constata că instituţii ale statului, fie poliţia, fie Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României, fie PNA, deci când o instituţie nu-şi va face treaba, nu voi ezita să merg în faţa parlamentului şi să cer înlocuirea prin trecerea propunerii prin parlament şi a membrilor PNA şi a membrilor ICCJ. Nu am nici un complex. Pe de altă parte, ştim toţi că am declanşat şi am cerut declanşarea unui proces de curăţare a mediului de afaceri şi a mediului politic românesc de infractori, în condiţiile în care multe dintre instituţiile statului sunt ele însele afectate de nepotism şi de corupţie. Or, din acest punct de vedere, vă pot spune că eu sunt un om care se află în gardă şi e pregătit să acţioneze legal dacă instituţiile statului nu-şi vor face treaba.

Red.: Când aţi fost în campania electorală la Craiova, colegii mei de la “Ediţie Specială de Oltenia” v-au întrebat de ce anumite afaceri oneroase sunt protejate chiar de oameni din sistem. N-am să vă cer să daţi un verdict, dar atunci aţi transmis un mesaj. Ulterior, după preluarea mandatului, aţi transmis un nou mesaj către instituţiile abilitate. Feed-back-ul credeţi că s-a produs?
T. B.: Vă asigur că da. Instituţiile au început să funcţioneze, să sesizeze că în mod real nu mai au interferenţă politică asupra acţiunilor lor. Eu am convingerea că toate semnele de întrebare ale ultimilor zece ani se vor lămuri în următorii cinci. Se vor anula sau se vor explica.

Red.: Vorbind de explicaţii, spuneţi-mi, tot referitor la guvernul Tăriceanu: ziariştii, pentru că ei constată în primul rând, dar şi opinia publică au semnalat faptul că numirea secretarilor de stat şi procesul de preluare a puterii executive se desfăşoară foarte încet. Care să fie cauzele? Coabitarea cu PUR şi UDMR sau o anumită ezitare din partea partidelor din Alianţa D.A.?
T. B.: Sunt mai multe motive, dar cel principal este că alianţa a avut de negociat cu alte partide, proaspăt sosite. Alianţa era extrem de pregătită să meargă pe o soluţie care o privea doar pe ea. Exista un protocol al Alianţei D.A. extrem de bine făcut, care evita de altfel toate clinciurile în care ar fi putut intra de la crearea sa şi până acum, dar în momentul în care mai negociezi cu alte două partide, UDMR şi PUR, într-adevăr lucrurile se complică. Sunt şi dificultăţi care ţin de un anumit duplicitarism al uneia dintre cele două formaţiuni, lucruri pe care, cu siguranţă, premierul Tăriceanu le va rezolva uşor-uşor.

Red.: Cum vedeţi rezolvarea unei situaţii paradoxale în care se găsesc partidele din coaliţie? Mă refer aici, iar dau un exemplu…
T. B.: Alianţele pe plan local între PUR şi PSD…

Red.: Da, pe plan central PUR este la putere alături de partidele din Alianţa D.A., iar pe plan local partidul lui Dan Voiculescu este tot la putere, dar împreună cu PSD. Întâlnim această situaţie în majoritatea consiliilor locale şi consiliilor judeţene din Oltenia şi, deocamdată, nu au fost rupte acele alianţe locale cu PSD.
T. B.: Situaţia este întâlnită nu numai în Oltenia, ci în toată ţara. Probabil sunteţi la curent cu faptul că liderii alianţei au cerut celor două partide o clarificare, o clarificare asupra modului în care înţeleg să fie parteneri – UDMR şi PUR – de guvernare. Şi chiar acest subiect al alianţelor cu PSD în administraţia locală şi cu Alianţa D.A. la nivel central a fost un subiect de discuţie. Sper să se rezolve. Ca preşedinte, nu mă pot implica direct în rezolvarea acestei probleme. Este atributul celor patru partide.

Red.: Totuşi, ce ar fi de preferat din punctul dumneavoastră de vedere: o coabitare cu rezultate proaste sau alegeri anticipate cu rezultate bune?
T. B.: Eu sunt un suporter al alegerilor anticipate. Ca să nu fie nici un dubiu, îmi menţin punctul de vedere, anume că soluţia corectă este declanşarea urgentă a alegerilor anticipate. Sigur, în acelaşi timp trebuie avut în vedere că momentul optim ar fi fost imediat după alegeri, când s-a văzut că trebuie luate lângă alianţă şi UDMR şi PUR. Trebuie ţinut cont de faptul că în aprilie se semnează tratatul cu Comisia Europeană, tratatul de aderare, şi, până atunci, guvernul are de îndeplinit nişte obligaţii asumate prin negocieri. În acelaşi timp, eu nu sunt un politician care vede în acţiunea democratică un dezastru. Guvernul este în funcţie, poate stabili termenul unor alegeri anticipate, iar guvernul să-şi îndeplinească obligaţiile care vizează acest timp din februarie şi până la semnarea tratatului, la sfârşitul lunii aprilie. Eu cred că alegerile anticipate sunt o parte a democraţiei, nu o sperietoare, cum încearcă unii să le definească. Alegerile anticipate reprezintă un instrument de consolidare a democraţiei, şi nu un instrument de instabilitate. Este preferabil să ai alegeri anticipate decât parteneri nesinceri, eventual.

Red.: Referitor la situaţia din parlament, unde din nou avem un paradox: opoziţia deţine cele două posturi de conducere, atât din cameră, cât şi din senat. Credeţi că ar fi de preferat ca domnii Năstase şi Văcăroiu să fie lăsaţi în funcţie, chiar dacă au fost aleşi aşa cum au fost aleşi, sau…
T. B.: Nu este corect! Corect ar fi ca posturile de conducere să le deţină majoritatea.

Red.: Mă scuzaţi, chiar în ciuda unei crize politice?
T. B.: Care ar fi problema? Care criză?

Red.: O criză să-i spunem politică. Dacă domnul Năstase intră în grevă…
T. B.: Îi dăm apă dacă e cumva în greva foamei, să se întreţină cu ceva. Nu văd un inconvenient, chiar şi la domnul Văcăroiu.

Red.: La domnul Văcăroiu ar fi…
T. B.: Majoritatea parlamentară să materializeze acest lucru prin deţinerea puterii în cele două camere. Este anormal ca majoritatea să nu aibă preşedinte de cameră în parlament.

Red.: Să ne referim şi la un alt aspect, pentru că aţi vorbit de procesul de integrare. Chiar înainte de preluarea mandatului, aţi amintit de acea axă Bucureşti – Londra – Washington. Şi prima întrebare: chiar aţi vizat acest lucru? Spuneţi-mi cum vedeţi relaţia cu celelalte puteri din UE, în special cu Germania şi Franţa?
T. B.: Sunt două lucruri diferite. Aici discutăm de un aspect de siguranţă naţională şi un altul de integrare în UE. România se află la frontiera orientală a NATO, dar şi a Uniunii Europene. România este cea mai apropiată ţară de un conflict îngheţat, acela din Transnistria. Acolo oricând pot să apară elemente de conflict major. Conflictele îngheţate sunt mereu periculoase, pentru că nu ştii când se reactivează. Nu mai vorbim că nu sunt foarte departe de noi nici enclava din Osetia şi nici Nagorno Carabah, sunt chiar în zona Mării Negre. Sunt conflicte îngheţate, şi asta înseamnă potenţial conflict, de multe ori cu posibilitatea de a reizbucni necontrolat şi neaşteptat. Din acest punct de vedere, România n-are voie să se joace. Securitatea naţională este primordială pentru orice stat. Iar noi, la câţiva paşi de frontiera de est, avem Transnistria. Din acest motiv, din punct de vedere strategic, România trebuie să-şi consolideze relaţiile cu Marea Britanie şi cu Statele Unite şi să stimuleze amplasarea de baze militare americane sau NATO pe teritoriul ei. Este o contrapondere, dacă vreţi, la potenţiala reizbucnire de conflicte în apropierea frontierelor ei. O altă direcţie de politică externă, care înseamnă integrarea în UE, nu este deloc în contradicţie cu securitatea naţională a României. România este membră NATO şi are nevoie de securitate naţională şi, în acelaşi timp, devine membră a UE. O Românie sigură din punctul de vedere al propriei securităţi naţionale este o Românie cu o contribuţie majoră şi la securitatea UE. Aici însă vectorii de dezvoltare a poziţiei noastre sunt în principal Franţa şi Germania, dar nici aici nu putem neglija rolul-cheie pe care îl are Anglia în acest proces, ca ţară mare, puternică, a UE. Deci, cele două abordări nu sunt contradictorii, dimpotrivă, sunt complementare şi în interesul UE şi al NATO. UE are nevoie de o Românie sigură la frontiera de est.

Red.: Recent, Excelenţa sa ambasadorul SUA în România, Jack Dyer Crouch, a fost rechemat şi numit consilier adjunct pentru securitatea naţională al Casei Albe. În presă s-a speculat despre această mutare, care ar fi un punct pierdut pentru dumneavoastră, ţinându-se cont de relaţiile foarte bune pe care le-aţi avut cu domnul ambasador. Credeţi că este un punct pierdut sau unul câştigat?
T. B.: Eu cred că este un mare câştig. Să ai un mare prieten în imediata apropiere a lui George Bush este un câştig. Mie îmi pare rău că pleacă de la Bucureşti, dar mă bucur că pleacă într-o poziţie foarte influentă un om care ştie foarte bine problemele României, inclusiv cele de securitate.

Red.: Domnule preşedinte, există o opinie, aş putea spune chiar generală, în Oltenia referitoare la o anumită ignorare a problemelor din această zonă de către administraţia centrală. Oltenii s-au considerat marginalizaţi de către fosta putere în detrimentul unor anumite zone din Moldova, cum ar fi Bacău şi Focşani. Credeţi că s-a schimbat această atitudine faţă de Oltenia?
T. B.: Categoric, da! Acum, în nici un caz nu se poate cere unei puteri oneste să aibă zone pe care le favorizează şi zone pe care nu le favorizează. PSD nu a dat dovadă de onestitate! Şi-a urmărit interesele şi firmele de interes, din Moldova, din anumite zone. Ce vă pot garanta eu e că, pentru mine, ca de altfel şi pentru guvern, România este tratată unitar, iar în ceea ce priveşte Oltenia în mod deosebit, pot spune că pe mine m-a impresionat faptul că am câştigat în Gorj şi am obţinut rezultate foarte bune în Dolj. Mă aşteptam la mult mai puţin, iar din acest punct de vedere Oltenia mă obligă s-o tratez şi cu atenţie, şi cu, aş spune, bunăvoinţă, dacă se poate vorbi despre aşa ceva, pentru că voturile pe care le-am primit acolo înseamnă că oamenii îşi pun speranţe în preşedintele Băsescu, iar aceste speranţe nu trebuie înşelate.

Red.: Chiar nu vreau să depăşim timpul stabilit pentru realizarea acestui prim interviu. Am să vă rog să le transmiteţi oltenilor un mesaj, prin intermediul “Ediţiei Speciale”, fiind şi primul interviu acordat unei publicaţii regionale după preluarea mandatului dumneavoastră.
T. B.: Primul mesaj pe care li-l transmit este să aibă încredere că România se va schimba în bine. Ştiu cât de grea e viaţa în mediul rural, în mod deosebit în Oltenia. Mă preocupă ce se întâmplă cu Daewoo şi cu toate societăţile care ştim că sunt în dificultate şi au o oarecare nesiguranţă cu privire la continuitate. Încercăm să găsim soluţii.
Îi asigur pe olteni că sunt un dobrogean care îi respectă.

(interviu aparut in ,,Editie Speciala,, - 4.02.2005)

CARE SUNT COSTURILE?

Integrarea în Uniunea Europeană, un obiectiv care va fi atins cu sacrificii

Una dintre temele care au revenit în dialogul purtat cu preşedintele Traian Băsescu a reprezentat-o integrarea europeană, un obiectiv de care toţi politicienii vorbesc cu emfază în campania electorală şi nu numai.
Doar că, până acum, românilor nu li s-au spus care sunt şi costurile reale ale unui proces de integrare negociat în grabă. Preşedintele atrage atenţia că, în perioada următoare, populaţia va fi obligată să suporte presiunea creşterii preţurilor, o consecinţă a asumării de către guvernul Năstase a unor obligaţii care puteau fi negociate.
Campania electorală şi-a pus amprenta şi pe ultima perioadă a fostei guvernări, eforturile pe care trebuie să le facem fiind neaşteptat de mari pentru mulţi dintre noi. Poate cu mult mai mari decât ne-am imaginat în cele mai pesimiste momente. Din păcate, confirmarea costurilor mari, asumate aiurea, vine chiar din partea preşedintelui. (M. F.)

,,Viitorul nu sună tocmai bine,,

Reporter: Domnule Mircea Geoană, ca fost ministru de Externe şi preşedinte al Comisiei de Politică Externă a Senatului în prezent, cred că aveţi o mare responsabilitate privind eşecul sau succesul integrării României în Uniunea Europeană, fie numai şi prin prisma acestor responsabilităţi asumate. Credeţi că vom reuşi să menţinem traseul sau, ca de fiecare dată, vom face şi paşi greşiţi?
Mircea Geoană: Am intrat în linie dreaptă, numai că nu este o cursă de sprint, este o cursă de garduri. Nu ştiu dacă sunt 100 de metri garduri sau 3.000 de metri obstacole, nu ştiu care sunt probele “olimpice” de parcurs în perioada următoare. Sigur că un pas important pentru noi a fost încheierea negocierilor. Nu vreau să mă gândesc ce-ar fi însemnat pentru România să ne fi prins anul 2005 şi dezbaterea foarte complicată din Europa cu capitolele neînchise. Şansa noastră e că avem deja un tratat de aderare semnat, deci este un punct de sprijin. Întrebarea este dacă vom reuşi să respectăm calendarul impus de Europa. Este încă posibil, dar “condiţiile meteorologice” din Europa devin mai puţin propice. Din păcate, şi nivelul de pregătire internă se pare că este mai slab decât ar trebui să fie în acest moment. Se încearcă în continuare o dezbatere politică în loc să discutăm de pregătirea internă pentru UE. Inclusiv dezbaterea care are loc în Parlament în aceste zile despre proprietate, justiţie – un amalgam foarte complicat de legi. Deci România este obligată să aibă un parcurs de nota 10 dacă vrea să intre la 1 ianuarie 2007, cum ne dorim cu toţii. Trebuie să fie un fel de Nadia Comăneci, cu un parcurs ireproşabil, cu un exerciţiu cu o aterizare perfectă, pentru că orice neîmplinire, orice stângăcie, orice pretext vor fi folosite împotriva noastră.
Rep.: Nu prea suntem iubiţi în Europa, mai ales de politicienii conservatori.
M. G.: Nu că ar avea cineva ceva cu România. Uneori românii au un complex al complotului universal. Nu! Nu are nimeni ceva cu România. Numai că, dintr-o întâmplare, România reprezintă paratrăsnetul ideal pentru evacuarea energiei negative din Europa şi ar fi păcat să dăm ocazie celor care vor să ofere un exemplu negativ cu privire la extindere şi să deraiem. În prezent, discuţiile despre bugetul european, despre perspectiva financiară sunt foarte aprinse. Primul-ministru Tony Blair, preşedintele Franţei, domnul Chirac, toată lumea discută despre bani. România şi Bulgaria sunt ţări care au primit deja, cu anticipaţie. Ar trebui să primească o porţie destul de consistentă din banii comunitari pentru 2006-2009. Parlamentul European spune: “De ce să dăm Bulgariei şi României înainte ca noi să fi aprobat bugetul global?” Şi am avut o discuţie juridică şi politică cu nişte colegi, care spuneau că până la urmă, dacă ne activează clauza de salvgardare, e un an, nu crapă nimeni. Problema este că, o dată activată clauza de salvgardare, nu este imposibil să se mai activeze încă o dată şi nu cred că suntem atât de naivi încât să nu vedem că sunt forţe care doresc să amâne integrarea noastră până în 2009. Cu ocazia asta scapă şi de obligaţia de a da vreo 12 miliarde de euro României şi încă vreo şapte-opt Bulgariei, deci economie de vreo 20 miliarde de euro. Deci, foarte mare atenţie, şi din acest motiv i-am făcut primului-ministru o ofertă sinceră şi decentă de colaborare politică, pre şi postaderare. Din nefericire, Guvernul a căzut pradă tentaţiei facile de a folosi dosarul justiţie – afaceri interne pentru a politiza dezbaterea, şi nu pentru a o depolitiza. Până la urmă vom vedea care va fi rezultatul. Sunt destul de îngrijorat. Şi din ceea ce aud în Parlamentul European, în diferite capitale europene, în diferite parlamente naţionale din Europa – n-aş vrea să fac reclamă la o firmă de telefonie mobilă, ca preşedintele Băsescu -, viitorul nu sună tocmai bine.
Rep.: Pe de altă parte, domnule Geoană, o problemă care trebuie rezolvată este pregătirea populaţiei pentru integrare. Ce consideraţi că ar trebui să ştie oamenii, cetăţenii României, referitor la integrare?
M. G.: Cred că românii trebuie să ştie mai mult despre constituţia europeană în sine. În continuare este un subiect abstract, persistă o foarte slabă cunoaştere despre mecanismele europene, despre instituţiile europene, inclusiv din punctul de vedere al pieţei unice. Ceea ce trebuie să facem este să avem un tip de comunicare publică mult mai coerent. Şi Guvernul anterior a încercat, şi Guvernul actual încearcă să demareze astfel de programe, cu sprijin european. Este încă prea puţin. Eu cred că metoda cea mai bună este să facem, pe de o parte, un efort de implicare a instituţiilor de presă, a mediilor neguvernamentale profesionale, a mediilor studenţeşti în aceste dezbateri şi, în al doilea rând, să putem să-l introducem ca pe un program electoral. Eu cred că nu este firesc ca problematica europeană să nu fie tratată într-o manieră sistematică în şcolile şi universităţile româneşti. Dacă vrem să intrăm în Europa, este absolut normal ca problemele legate de constituţia europeană, istoria europeană, cultura europeană să facă parte din meniul obligatoriu al oricărui tânăr care doreşte să reuşească.

Rep.: Ce impact va avea integrarea asupra firmelor mici şi mijlocii?
M. G.: Este încă un subiect la care trebuie să cuantificăm plusurile şi minusurile: ce efect o să aibă integrarea europeană asupra marilor companii care au încă probleme structurale şi de productivitate. Apropo de legile competiţiei şi de faptul că nu vom mai putea practica ajutorul de stat în zona în care l-am practicat în aceşti 15 ani. Şi aici iar trebuie să le explicăm cetăţenilor României că acele 12 miliarde de euro, care sper să vină şi pe care sper să le cheltuim în primii trei ani (este vorba de 15 – 20 miliarde de euro care trebuie să vină până în 2013), reprezintă o sumă pe care România nu o va putea lua din altă parte. Dacă vrem să modernizăm ţara asta, dacă vrem să ne ducem şi la Pleniţa, şi la Mischii, şi la Strehaia, şi la Calafat, în toată zona asta în care nu-i apă potabilă, în care nu sunt gaze, în care sistemul de alimentaţie e încă vraişte, dacă vrem să ridicăm o ţară întreagă, care este jumătate în secolul 19, şi s-o ducem în secolul 21, fără banii europeni nu se poate. Putem să creştem cu 25 la sută pe an ca economie. N-o să avem prea curând atât de mulţi bani să rezolvăm şi problemele sociale, şi problemele de infrastructură, şi problemele de modernizare. Europa este o şansă fantastică pentru România! Sper să nu devenim şi noi o nouă Grecie, care nu a primit banii de aderare pentru că are o administraţie slabă şi coruptă, pentru că elenii şi-au trimis în Guvern pilele, prietenii şi nepoţii, în loc să-i trimită pe cei mai competenţi, iar într-un an nu a reuşit să atragă decât 30-40 la sută din banii europeni. Dacă suntem înţelepţi, învăţăm ceva din acest fapt.

Rep.: Să trecem de la problematica europeană la una legată de PSD. Sunteţi, nu de foarte mult timp, preşedintele acestui partid. Pentru observatorii scenei politice este foarte clar că, deocamdată, PSD e obligat să joace în defensivă. Mă refer aici la faptul că, printr-o anumită strategie, un personaj ca Omar Hayssam a fost legat oarecum foarte mult de numeroşi reprezentanţi ai acestei formaţiuni şi, dintr-o dată, PSD este un partid de corupţi. Pe de altă parte, apropiata moţiune de cenzură pe care o veţi depune, aproape cu siguranţă, va fi folosită tot împotriva dumneavoastră. Se va spune: “Iată, PSD este un partid antieuropean, pentru că se opune unui pachet legislativ care va ajuta Guvernul Tăriceanu să recupereze întârzierile de parcurs”. Când veţi trece la ofensivă?
M. G.: În primul rând că nu se întâmplă nimic neobişnuit cu un partid care este în opoziţie la şase luni de la pierderea puterii. Nu atât alegerile parlamentare le-am pierdut, cât am pierdut practic puterea. Ştiţi de congresul nostru, sunt lucruri pe care le cunoaşteţi. Se spune că nu este nimic neobişnuit în faptul că, în primele luni după pierderea puterii, un partid îşi strânge rândurile, încearcă să răspundă la întrebări mai dificile: “Cine e de vină?”, “Unde am greşit?”, “Care este calea de urmat pentru viitor?” Dacă ne uităm la situaţia de acum în comparaţie cu aceea din 1997, un moment similar pentru partidul nostru, după pierderea alegerilor generale din ’96 hemoragia din PSD şi o stare de anumită confuzie şi depresie au fost mult mai pronunţate. Am avut în ultimele zile şi o serie de sondaje. Aş putea spune că, ţinând cont de momentul actual, nu sunt atât de rele pentru PSD. Suntem undeva la 30 la sută probabil, undeva în zona aceasta. În ’97, în luna iunie, PSD era la 17 la sută. În momentul respectiv erau puţini lideri în PSD care mai concurau cu, pe vremea aceea, Emil Constantinescu. Liderul PSD care se uită la dumneavoastră, vorbeşte cu dumneavoastră acum, e adevărat, la o diferenţă de 11 puncte, este, în prezent, al doilea lider politic după preşedintele ţării. Lucrurile nu sunt chiar atât de severe cum încearcă unii să le prezinte. Moţiunea de cenzură arată cine foloseşte pretextul integrării europene pentru a-şi promova o agendă ideologică de dreapta. Cei care se află la conducere astăzi au o mare sete de putere şi de căpătuială. Nicăieri şi niciunde Europa nu ne-a cerut să mai venim cu un alt pachet de legi pe justiţie. Pachetul de reformă a justiţiei a fost aprobat şi binecuvântat de UE anul trecut. Acolo am reuşit, după dificultăţi semnificative, asigurarea independenţei justiţiei. Obligaţiile noastre de integrare europeană pe capitolul JAI sunt foarte clare. Ele vorbesc despre implementarea măsurilor aprobate anul trecut, şi nicidecum de dezbaterea unui nou pachet în jurul justiţiei. Dacă crede cineva că de la Bruxelles se solicită României să predea cheia justiţiei preşedintelui Băsescu personal şi ca preşedintele ţării să aibă dreptul să numească procurori, atunci să ştie că numai la Moscova se întâmplă aşa ceva! În nici un alt sistem european nu există o atât de evidentă dorinţă de dominaţie autoritară a preşedintelui cum este cazul la noi. Este PSD partidul antieuropean? Dimpotrivă.

Rep.: Repet, sunt sigur că PSD va fi pus la colţ de către reprezentanţii coaliţiei guvernamentale, pe motiv că nu susţine proprietatea privată.
M. G.: Are ceva de-a face cu Europa pachetul de legi privind proprietatea? De ce tandemul Băsescu – Tăriceanu încearcă să cupleze două lucruri atât de diferite? Nu cumva încearcă să folosească pretextul european şi pretextul aşa-zisei reforme în justiţie pentru a-şi impune un pachet de schimbare a regulii jocului în proprietate, care aduce de fapt satisfacţie clientelei liberale şi pe baza căreia se dezvoltă noua industrie a mafiei din justiţie? Vor fi mii şi mii de procese pe proprietate, de abia când s-a liniştit puţin situaţia juridică, economică şi socială a ţării. Deci această moţiune este pentru noi o ocazie de a spune adevărul despre cele şase luni de guvernare, care sunt mediocre, în cel mai bun caz. Nu poţi să pretinzi că intri la 1 ianuarie 2007 în Europa doar susţinând că faci reformă. Avem miniştri cu competenţe cel puţin precare în domeniul de integrare europeană sau domenii conexe. Pentru noi este o ocazie de a ieşi la bătaie, de a ieşi mai bărbăteşte şi mai viguros la un atac politic împotriva actualei puteri. Pot spune că rareori am văzut o degradare mai rapidă a unui Guvern aflat teoretic încă în luna de miere, care a scăzut în sondaje 20 de puncte în numai cinci luni de la instalare.

(interviu aparut in ,,Editie Speciala,, - 20.06.2005)

,,Sunt interese să se distrugă mitul Ciuhandu,,

PORTRET DE LIDER

Gheorghe Ciuhandu este un model. Ca om, ca primar, ca lider de partid. Nu este avid de putere, dar este un om puternic. Nu îşi doreşte funcţii, dar este primar al Timişoarei din 1996, fiind reales de două ori de exigentul electorat bănăţean. Fără îndoială, este un om onest. Trăieşte modest. Nu a fost acuzat de acte de corupţie, nu are avere impresionantă. Cuvântul şpagă îi stârneşte repulsie. Este un politician total diferit de gălăgioşii săi adversari dâmboviţeni, vorbeşte puţin şi cumpătat. Are bun-simţ.
Nu a acceptat să se târguiască pentru principii şi nici pentru imaginea partidului său. A preferat să rămână un solitar decât să se înhăiteze cu puternicii zilei pentru a-şi asigura o protecţie iluzorie. Performanţele sale ca edil-şef se reflectă în nivelul de trai ridicat al timişorenilor şi în respectul cetăţenilor faţă de primarul lor. Succesul său se bazează pe încrederea investitorilor. Pe Ciuhandu nu ai cum să nu îl îndrăgeşti dacă apreciezi toate aceste calităţi.
Preşedintele PPCD mi-a adus aminte de cineva dispărut dintre noi în urmă cu 10 ani. Ciuhandu are acea blândeţe şi toleranţa pe care doar la seniorul politicii româneşti, Corneliu Coposu, o mai puteai întâlni.
Mihai FIRICĂ

Reporter: Domnule Gheorghe Ciuhandu, ofertele primite de la ceilalţi competitori pentru dobândirea acestei sintagme de creştin-democrat sunt suficient de puternice pentru ca în viitorul mai apropiat sau mai îndepărtat să asistăm la o fuziune PPCD cu un alt partid?
Gheorghe Ciuhandu: Nu. Eu pot să vă spun un lucru: noi ne revendicăm ca partid creştin-democrat, în mod explicit. În momentul de faţă, Partidul Popular European (PPE) este o federaţie de partide în care mai bine de trei sferturi sunt partide de sorginte creştin-democrată, ceea ce suntem şi noi. Există şi formaţiuni în România, de exemplu PD-ul, care a intrat de curând cu statut de observator, sau există UDMR-ul, o uniune etnică, membru al PPE, cu statut de membru asociat, dar nu revendică explicit doctrina creştin-democrată. Noi o revendicăm, în virtutea unei tradiţii şi a unei continuităţi, ca să zic aşa, istorice. Aceasta porneşte de pe vremea PNŢCD-ului, când Corneliu Coposu a afiliat partidul în 1987, în condiţii de ilegalitate, la Internaţionala Creştin Democrată. Creştin-democraţia pune omul în centrul activităţii, dar omul responsabil. Omul care are răspunderea de a fi un om activ, un om care să producă, dar şi pe de altă parte un om care să fie în acelaşi timp animat de sentimente de solidaritate faţă de cei care au realmente nevoi. Deci este o doctrină, zic eu, de centru, între ceea ce este socialismul, care absolutizează colectivismul şi liberalismul clasic, doctrină care absolutiza individul. În activitatea mea ca primar, tocmai asta m-am străduit.

Rep.: Ca să-mi corectez şi întrebarea şi să repoziţionăm discuţia, încercaţi, de acolo, de la Timişoara, să transmiteţi un mesaj. Un mesaj prin ceea ce faceţi. Aţi reuşit performanţa de a recâştiga fotoliul de primar, unul dintre cele mai importante din ţară, ca reprezentant al creştin-democraţiei şi, totodată, al unui partid care a ratat intrarea în Parlament. Cum e să lupţi de unul singur împotriva tuturor?
G. C.: Eu am respectat nişte principii care s-au dovedit viabile în Occident. Mai concret, mă refer la creştin-democraţia germană şi chiar şi la cea italiană. În esenţă, din punct de vedere economic, înseamnă stimularea creării de locuri de muncă. Sunt diverse măsuri care se pot lua, de natură economică, de natură chiar legislativă la nivelul consiliului local. Prin astfel de măsuri se pot atrage investitori care să creeze locuri de muncă şi care să contribuie la bugetul Timişoarei. Pe de altă parte, dincolo de respectul pentru omul activ, am căutat să ne manifestăm o anumită solidaritate şi cu cei în nevoi, dar cei care sunt realmente în nevoi sunt ajutaţi prin diverse programe sociale, pe care multe le-am pornit cu finanţele externe. Şi, în al treilea rând, am căutat să stimulăm competenţele, în sensul că mi-am făcut o echipă de oameni cărora le-am delegat competenţe destul de largi în limita atribuţiunilor. Cred că s-a creat acest spirit de echipă. Acum se munceşte eficient şi rezultatele se văd în Timişoara.

Rep.: Probabil că unii dintre cititori, sigur dintre cei care nu au fost de mult în Timişoara, vor spune: “Iată, un primar care vorbeşte bine, dar nu ştiu în ce măsură şi face.” Deşi nu aveţi un sprijin aşa puternic din partea autorităţilor centrale, din partea Guvernului, din partea, ştiu eu, a unei majorităţi parlamentare, de ce vin atât de mulţi investitori în capitala Banatului?
G. C.: Investitorii vin în Timişoara, cred, din trei motive. În primul rând, trebuie să recunoaştem că locaţia geografică este foarte favorabilă, în apropierea frontierelor Uniunii Europene, dacă pot să mă exprim aşa. Infrastructura relativ bună pe care o avem (aeroport internaţional, de exemplu), forţă de muncă bine calificată, cu mulţi vorbitori de limbi străine, care atrage. În al treilea rând, o spun cu toată modestia, deschiderea pe care noi, ca autoritate locală, am practicat-o. În ce sens? Am dus o campanie deliberată de atragere a investitorilor. Aceşti investitori au primit toate informaţiile necesare într-un timp foarte scurt şi în mod foarte transparent. Deci nu s-a pierdut vremea în Timişoara bătând pe la uşi sau să fie oamenii de afaceri “pasaţi” cu lunile. Când am putut, am rezolvat extrem de operativ şi asta a creat, în timp, încredere reciprocă. Am căutat să creăm nişte facilităţi printr-o zonă industrială pe care am dezvoltat-o în sud-vestul oraşului prin, cum să spun eu, eficientizarea actului administrativ, care am căutat să-l facem cât mai simplu. Este adevărat că am beneficiat de asistenţă din afară fără de care toate ar fi fost infinit mai greu de realizat. Toate aceste chestiuni au creat o anumită încredere în administraţia locală şi oamenii au început să vină către noi în timp. Şi după aceea este efectul bulgărului de zăpadă. Venind firme mari, cu renume, asta a atras după sine altele, fie că erau colaboratori, fie că însăşi prezenţa unor firme de renume prezenta încredere pentru alţii. Rezultatele se văd la tot pasul. Au venit investiţii de peste 500 de milioane de euro, investiţii directe în zona Timişoarei. Avem în derulare acum în domeniul lucrărilor publice investiţii extrem de importante, de peste 100 de milioane de euro, care schimbă şi faţa oraşului şi-l dotează cu o infrastructură mai bună şi cu servicii publice mai eficiente.

Rep.: Mi-aţi vorbit de faţa oraşului. Cred că, în primul rând, primarul poate schimba faţa oraşului. Prin comportament, prin exercitarea acestei funcţii, dar şi prin lucruri concrete, legate strict de o anumită strategie în zona arhitecturii. Cu ceva timp în urmă, într-o discuţie purtată tot la Craiova, mi-aţi vorbit şi de un proiect de înfrumuseţare a imaginii Timişoarei prin păstrarea tradiţiei oraşului.
G. C.: Ca primar, să zic, născut şi crescut în Timişoara, nefiind aşadar străin de spiritul locului, am căutat, pe de o parte, să menţin acest dinamism al timişoreanului, care este un om destul de deschis şi un om activ, care vrea să fie întreprinzător. Pe de altă parte, am căutat să revigorez şi anumite tradiţii bănăţene, în sensul bun al cuvântului, adică nu neapărat să promovez, ştiu eu, un regionalism bănăţean, ci, din contră, să revitalizez folclorul autentic de acolo, să ajut mişcarea sportivă. Deci să fac pentru oraş exact ceea ce timişorenii aşteaptă să se facă. Îmbinând toate aspectele astea, s-a creat această imagine, care, de fapt, are nişte baze în realitatea oraşului. Am obţinut o finanţare externă şi toate clădirile istorice vor fi refăcute. Imaginea oraşului va avea de câştigat.

Rep.: Acum, că tot vorbeam de exercitarea funcţiei de primar, vă întreb direct: spuneţi-mi, aţi luat vreodată şpagă? Când aţi primit mită ultima oară?
G. C.: Nu, domn’e, nu am luat, pentru că, în primul rând, nu îmi stă în fire şi nu am fost educat în spiritul ăsta. Şi, în al doilea rând, părerea mea, astfel de şpagă te descalifică în primul rând în faţa celui care ţi-a dat, pentru că din momentul respectiv devii un om supus.

Rep.: Am vrut să văd doar ce reacţie aveţi. V-aţi dat seama că mă ţin de şotii şi a fost un mic test. Vedeţi, e bine că putem râde de chestia asta. Spuneţi-mi, pe funcţionarii dumneavoastră cum i-aţi determinat să nu ceară şpagă?
G. C.: Am avut câteva cazuri în care funcţionarii au luat nişte foloase de-astea necuvenite, dar aceste cazuri au fost dovedite. Nu au fost prea multe. Au fost doar două sau trei împrejurări. Au mai fost şi nişte situaţii în care am avut anumite bănuieli şi le-am cerut respectivilor să plece din primărie. Nu au fost nici acestea multe, dar faptul că actele s-au rezolvat operativ, însuşi faptul că am dat în mod transparent toate informaţiile necesare, le-am pus pe site-ul primăriei, sunt lucruri care ne-au ferit se suspiciuni. Am creat şi o anumită încredere din partea cetăţeanului faţă de primărie.

Rep.: Relaţia cu presa cum e? Ştiu că, recent, a fost un episod în care fiul dvs. a fost arătat cu degetul… Dincolo de acest episod, în legătură cu dumneavoastră nu au fost anchete de presă şi nici scandaluri mediatizate. Sunteţi şi din acest punct de vedere un primar atipic. Jurnaliştii mai mult vă încurcă sau vă ajută?
G. C.: Pot să vă spun că până acum am avut o relaţie foarte bună cu presa. A fost echilibrată, bazată pe respect reciproc. Din păcate, în ultima vreme, ediţia de vest a “Evenimentului Zilei” a început o campanie care, de fapt, nu îl viza pe fiul meu, ci mă viza pe mine. O campanie care am motive să cred că este, ca să zic aşa, stimulată din exterior, prin intermediul acestui organ de presă.

Rep.: De unde din exterior?
G. C.: Din alte cercuri de interese străine Timişoarei, nu ştiu nici eu. Interese de natură economică, de natură politică. Sunt interese să se distrugă “mitul Ciuhandu”. Niciodată nu am avut pretenţia că sunt un mit, dar se pregătesc deja campaniile astea electorale. Sunt ferm convins că s-a pornit această campanie cu insinuări în care jumătăţi de adevăruri s-au însăilat în nişte poveşti care n-au nici un fel de bază reală şi nici nu au fost dovedite. Din contră, eu am cerut în repetate rânduri autorităţilor statului, respectiv corpului de control al prefecturii şi altora care au astfel de responsabilităţi, să lămurească lucrurile. Deci, lucrurile, din punctul meu de vedere, sunt clare, din punctul de vedere al familiei, sunt la fel de clare.
Fiul meu desfăşoară activitatea de consultanţă şi proiectare în cadrul unei societăţi comerciale, lucru perfect compatibil şi cu meseria lui de arhitect şi cu legile ţării, iar eu pot fi controlat oricând de organisme abilitate ale statului în acest sens. Nu s-a dovedit absolut nimic, dar există practica acestei picături chinezeşti. În fiecare zi se minte câte puţin. Şi o minciună repetată poate fi interpretată ca jumătate de adevăr. Cred că, din acest punct de vedere, există o anumită răceală cu un anume segment al presei, dar neprovocată de mine, ci creată, cred eu, din exterior, în ideea maculării imaginii primarului Ciuhandu şi probabil a pregătirii unei campanii electorale care, dacă stăm să ne gândim bine, probabil în doi ani şi şase luni se va produce.

Rep.: V-am întrebat asta pentru că am foarte mulţi prieteni în presa timişoreană. Şi ziariştii, de regulă, îl critică pe primar, pentru că nu este sănătos să fie mulţumită toată lumea. Sigur, prietenii mei nu lucrează la publicaţia amintită.
G. C.: Eu am fost transparent în relaţia mea cu mass-media şi ţin cu regularitate conferinţe de presă la primărie. De asemenea, pe Legea 544, când ni s-au cerut informaţii, de fiecare dată le-am dat. Nu a existat nici un moment în care să nu fi venit în întâmpinarea cererii jurnalistului cu informaţia dorită sau să nu fi răspuns chiar în împrejurări în care, să zicem, nu erau cele mai fericite pentru mine. În urma unor greşeli sau în urma unor minusuri ale activităţii din primărie, mi-am asumat întotdeauna partea de răspundere şi în faţa presei, şi în faţa populaţiei. Cred că acest lucrul nu îl face oricine, dar aşa am obţinut încrederea populaţiei şi a presei.

Rep.: În ce măsură credeţi că veţi reuşi să promovaţi mai departe, prin intermediul PPCD-ului, modelul Ciuhandu? Dacă nu vom avea parte de alegeri parlamentare anticipate, prima bătălie electorală va fi cea pentru primării şi consilii. Ce fel de candidaţi veţi promova?
G. C.: Noi asta facem acum. Chiar vizitele conducerii partidului nostru la Craiova au avut menirea alegerii unei noi conduceri a organizaţiei judeţene. Eu cred că tipul de om pe care noi trebuie să-l impunem este cel competent, profesionist, cu o moralitate desăvârşită, care poate fi un factor de opinie şi are o anumită carismă. Un om care să fie implicat în viaţa colectivităţii. Deci nu un spirit care să-i domine pe alţii sau să stea într-un turn de fildeş. Milităm pentru omul activ. Omul care face, care-şi asumă răspunderea şi răspunde pentru actele lui. Aici ne putem ghida după un principiu românesc: “Omul sfinţeşte locul”. Trebuie să găsim astfel de oameni. Există astfel de oameni. Din păcate, mulţi, dintr-un exces de modestie sau, poate, şi printr-o conjunctură nefericită, stau pe margine. Acest lucru se întâmplă şi pentru că nu sunt ajutaţi sau sprijiniţi. Cred că, în situaţia în care suntem acum, oamenii care vin spre noi sunt oameni de caracter. Nu avem ce împărţi, nu avem ce promite, dar cei care doresc să îşi desfăşoare o activitate conform aptitudinilor sau condiţiilor pot s-o facă. Şi eu cred că dintre aceştia vom găsi viitori candidaţi buni pentru alegeri.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ

(interviu aparut in ,,Editie Speciala,, - 11.11.2005)

“Nu aş fi reuşit fără credinţă”

Mihai Firică: Domnule profesor, mi-am pus de mai multe ori întrebarea dacă succesele în domeniul medical care v-au făcut celebru nu au adus cu sine şi regretele că, în alte condiţii, aţi fi putut urma o carieră la fel de strălucită într-unul dintre centrele medicale occidentale.
Mai mult decât atât, depăşind cadrul personal, cred că asta nu este doar o problemă a oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor, a medicilor eminenţi, cum este cazul dumneavoastră, ci şi a studenţilor cu o anumită înzestrare, puşi în faţa unei perspective de a rămâne aici, în ţară. Nu v-aţi făcut probleme că, rămânând în România, deşi aţi fi putut avea o carieră în oricare mare spital din Occident sau din Statele Unite, nu veţi avea şansa de a vă desfăşura, aşa cum visaţi, o activitate de cercetare şi de a profesa la un nivel înalt?
Irinel Popescu: Nu. Sincer vorbind, după părerea mea, noi am plecat cu un mare handicap: înainte de 1989, cei mai mulţi dintre noi, printre care şi subsemnatul, nu am putut circula în Occident. Retrospectiv, noi am trăit într-un fel de închisoare. Ca să ieşi din închisoarea asta şi să ai aceeaşi mentalitate cu cea a occidentalilor nu este simplu. În plus, o carieră în sensul la care vă referiţi dumneavoastră este o succesiune logică de evenimente într-o viaţă care, din păcate, este destul de scurtă… După cum remarcaţi, este o lume în care e mai greu să te integrezi odată ce ai parcurs nişte etape de mijloc. În 1990 aveam 37 de ani şi atunci au început şi specializările în străinătate. Este o vârstă la care e târziu să începi acolo o carieră, după părerea mea. Dacă vrei să fie o carieră adevărată, asta însemnă 13 – 14 ani petrecuţi în ţară, care erau ani de carieră în România, de carieră universitară, şi care ar fi fost “pierduţi”. Deci, din acest punct de vedere, contează şi ţelul pe care ţi-l propui. Să nu credeţi că aceşti 13 – 14 ani s-ar fi putut recupera foarte uşor! Niciodată n-ar fi avut aceeaşi semnificaţie o carieră începută acolo la 37 – 38 de ani sau invers. Acesta a fost unul dintre motivele importante pentru care am decis să rămân în locul din care am plecat. În Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” Bucureşti şi în Spitalul Fundeni erau acumulări care au contat în evoluţia ulterioară în obţinerea titlurilor de conferenţiar, profesor etc. Evident, nici pe mine nu mă mulţumeşte stadiul actual al României sub aspectul învăţământului, cercetării ştiinţifice, modului în care se mişcă societatea noastră în general. Ne mişcăm încet, foarte încet comparativ, şi-i avem ca reper pe vecinii noştri, cu Ungaria, Polonia, Cehia, Croaţia, mai de curând, sau Slovenia, exemple de ţări care arată că se poate merge repede într-o direcţie bună. Se poate merge cu paşi mari. Noi mergem cu paşi de melc, aş spune, şi poate chiar cu unii înapoi.

M. F.: Aţi spus şi mai devreme, referitor la învăţământ, că nu se poate recupera acest decalaj într-un interval scurt de timp sau chiar mediu. Este lesne de înţeles de ce nu, dar şi celelalte ţări pe care le-aţi amintit au făcut parte din blocul estic. Colaborările cu Occidentul în lumea medicală, ca să ne referim doar la acest domeniu, au fost, totuşi, sugrumate în trecut, fapt care explică rămânerea noastră la un nivel inferior. Cum se poate recupera mai repede acest decalaj?
I. P.: Generaţia care n-a trecut prin comunism a trebuit să sară direct nu numai în capitalism, ci şi în competiţia vestică, obligată fiind să plece de pe băncile facultăţii cu aceleaşi criterii de performanţă şi competitivitate. Din păcate, în România, ei sunt afectaţi de nivelul general economic scăzut. Spuneam că nu se poate face cercetare fără bani. Iată, România a făcut nişte eforturi mari în ultimii ani, dar, dacă ne uităm la sumele pe care le alocăm pentru cercetare, ele sunt ridicol de mici în comparaţie cu cele pe care le alocă ţările occidentale. Acum nu poţi face învăţământ fără o anumită infrastructură. Deja fondurile pe care le au universităţile româneşti sunt îngrijorător de mici faţă de necesar, în timp ce salariile pe care le au profesorii din România sunt mult mai mici proporţional cu cele ale colegilor din ţări cu potenţial. Toate astea reflectă produsul intern brut scăzut. Trăim într-o ţară care are mari dificultăţi economice şi acesta este un handicap pentru medici şi cercetători, deopotrivă.

M. F.: Prin ceea ce mi-aţi spus mai devreme oarecum aţi dat un răspuns la întrebarea “De ce faceţi politică şi de ce aţi intrat în politică”. Îmi schimb planul interviului şi reformulez întrebarea: credeţi că veţi reuşi în politică să schimbaţi lucrurile în măsura în care v-aţi propus?
I. P.: Atâta cât mi-a permis orizontul meu profesional şi cultural, am căutat să citesc lucruri din diverse domenii. Fac o paranteză mare. Printre altele, am detectat o anumită tendinţă în sociologia modernă, prin care proiectul cuiva, să spun aşa, proiectul vieţii cuiva, la modul realist, trebuie privit ca un succes sau ca un eşec. Noi avem nevoie de speranţă pentru ca proiectele noastre, viaţa noastră ca atare, să fie un succes. Cu dorinţa asta lucrăm şi ne zbatem în fiecare zi, dar e foarte clar că nu toate proiectele de viaţă sunt succese. Unele sunt eşecuri. Poate că, de fapt, în viaţă există o doză de succes şi o doză de eşec. În fond, trebuie să ne asumăm şi eşecul la fel ca succesul. Până atunci, cred că fiecare trebuie să-şi facă datoria la modul serios, conform propriilor posibilităţi şi capacităţi, cu maximum de capacităţi şi cu maximum de seriozitate, şi abia la sfârşit se poate spune dacă ai obţinut ceva sau nu. Uneori, totul atârnă de foarte puţin, zic eu. Sunt oameni care poate că au abandonat şi, dacă ar fi continuat, cu siguranţă că ar fi obţinut ceva. S-au lăsat doborâţi de dificultăţi pe moment, în timp ce alţii au dus până la capăt proiectele lor, unii cu succes.

M. F.: Să ştiţi că nu leg succesul dumneavoastră din plan profesional cu cel din politică! O văd doar ca pe un instrument.
I. P.: Eu tot ceea ce mi-am propus este să încerc să duc la capăt un proiect, un proiect ce se leagă în primul rând de medicină, unde sunt câteva puncte de reper. Unul dintre ele este programul de transplant hepatic. Transplantul de organe este un domeniu în care consider că am adus unele contribuţii, pe care pot să le consolidez şi pe care vreau să le las moştenire, să spunem, generaţiilor viitoare, să nu mai înceapă de la zero, aşa cum am început eu, şi să plece pe un teren deja pregătit. La fel, domeniul chirurgiei hepatobiliopancreatice, în sfârşit mai sunt câteva lucruri legate de Institutul Fundeni, de structurile de acolo, de îmbunătăţirea actualului centru de chirurgie generală şi transplant hepatic pe care îl conduc.
Pentru asta, aşa cum aţi sesizat şi dumneavoastră, în plan politic au fost două legi majore şi un pachet de legi, reglementări pe care le aşteptam, de care depinde esenţial evoluţia medicinei şi, mai ales, a medicinei academice: pachetul de legi ale sănătăţii, care a fost dezbătut în Parlament şi a fost asumat de Guvernul Tăriceanu, şi legea calităţii învăţământului. Când este vorba de astfel de proiecte, este bine să fii implicat, mai ales dacă ai o anumită experienţă şi dacă doreşti să ai un cuvânt de spus.

M. F.: Spuneţi-mi acum, pentru că vorbeaţi cu pasiune despre meserie şi despre ceea ce aţi realizat, sunt foarte curios să ştiu care au fost reacţiile dvs. când au ajuns să vă fie pacienţi şi prieteni din copilărie, cunoscuţi din Filiaşi sau colegi de şcoală. Aţi avut astfel de cazuri când vieţile acestor oameni au stat în mâinile medicului Irinel Popescu? Cum este acest sentiment de responsabilitate maximă faţă de cineva apropiat?
I. P.: Nu este diferit faţă de unul în care este implicat un pacient pe care nu-l cunoşti. Faţă de un bolnav te comporţi la fel şi încerci să-i rezolvi problema. Deci, ai uitat, în momentul respectiv, că sunt prieteni, colegi de şcoală sau consăteni. El are o problemă şi tu trebuie să i-o rezolvi, însă, pentru ca să ajungi la capitolul acesta, ai nevoie de experienţă. Vreau să spun că peste jumătate din audienţele mele senatoriale, să spun aşa, sunt consultaţii medicale. Oamenii aceştia ştiu foarte bine cu ce pot să-i ajut şi am foarte mulţi pacienţi din Oltenia, care ajung la Fundeni pentru operaţii, şi n-am refuzat pe nimeni. Atunci când a fost o problemă reală, din contră, m-am bucurat că pot să-i ajut.

M. F.: Nu ştiu, mă refeream când vine într-o situaţie foarte gravă un prieten din copilărie sau o rudă apropiată şi emoţiile te pot copleşi.
I. P.: Au fost numeroase cazuri. Psihologic, nu sunt uşor de suportat. Nu văd ce aş putea face. Au fost câteva cazuri pe care nu le-am rezolvat şi de la oameni care ştiau ce au şi ştiau practic că nici nu-i pot ajuta prea mult şi care au privit cu demnitate situaţia şi au acceptat-o. Erau oameni de care mă legau amintiri vechi şi erau zeci de ani de când ne ştiam.

M. F.: Nu ştiu dacă sunteţi un om religios. Uneori, ştiinţa îi îndepărtează pe unii oameni de credinţă. Este vorba de viaţa privată şi ezit să vă pun această întrebare, dar o leg de profesia dumneavoastră. În reuşita pe care aţi avut-o cât de mult consideraţi că v-a influenţat credinţa?
I. P: Am reuşit datorită credinţei mele, de care mă îndoiesc şi eu uneori. Nu ştiu cât era de adevărată, sinceră, puternică, aşa cum ar trebui să fie. Am reuşit datorită lui Dumnezeu! Dacă m-a ajutat ceva, evident că Dumnezeu m-a ajutat. Fac din nou o paranteză: cel mai bine am înţeles-o de la un om simplu.
Eu am reflectat mult la povestea asta şi cam asta era şi concluzia mea, că, de fapt, lucrurile pe care le facem în viaţă se datorează exclusiv voinţei divine. Mi-a întărit această convingere un personaj la care poate nu v-aţi aşteptat şi nu o spun ca să ne amuzăm, dar chiar mi-a rămas povestea asta în minte. Era un taximetrist în Bucureşti. Într-o seară, neavând maşină, am plecat cu un taxi de la spital. Taximetristul m-a recunoscut şi mi-a spus că el a fost boxer şi campion naţional, nu ştiu dacă la juniori sau la ce nivel, dar, oricum, când era tânăr, a avut performanţe. Mi-a spus ceva pentru care l-am ţinut minte. “Domn’e, stăteam şi eu pe podiumul de premiere şi mă gândeam: «Domn’e, Dumnezeu m-a adus aici!»”. Şi, dacă asta era în mintea unui om foarte simplu, care făcuse un lucru bazat pe forţă fizică, este un lucru bun. Asta era concluzia lui de boxer, că Dumnezeu l-a pus pe ring. Ei, da, cu atât mai mult sunt operaţii atât de grele încât, dacă mă întrebaţi să fac o predicţie ce se va alege de omul ăla, nu pot să o fac.
De asta cred că în cazul acelora care au supravieţuit şi au trăit – şi am avut succes cu operaţii destul de complicate – este o bună doză, aş zice că sută la sută, de dorinţă divină. Nu poţi să fii nepregătit! Trebuie să ştii ce faci! Trebuie să ai o anumită experienţă în spate! Unele lucruri aproape le intuieşti pe undeva. Le faci pentru că ai sute de cazuri văzute, operate şi, în final, ajungi la un anume rezultat. Rezultatul este greu de anticipat. Pleacă din nivelul de cunoştinţe sau din capacităţile noastre umane. Nu ştiu, este ceva deasupra care te domină şi te călăuzeşte.

M. F.: Ştiu că aţi construit o echipă de tineri, care, aşa cum spuneaţi mai devreme, să preia o anumită moştenire. Aveţi un proiect sau v-aţi gândit să aveţi unul mult mai amplu, care să fie susţinut şi de fonduri guvernamentale sau private, care într-adevăr să vă ajute să lăsaţi această moştenire, să ajutaţi la formarea mai multor tineri în domeniul transplantului?
I. P.: Nu numai în domeniul transplantului, dar, referitor la transplantul hepatic, vă spun că este una dintre acele operaţii care, pe lângă faptul că este atât de dificilă, e extrem de complicată ca operaţie, nu se poate face de unul singur. Este un sistem complex, în care, undeva, apare un donator, donatorul acela anunţă un coordonator naţional, echipa de acolo vine, cere acordul familiei ş. a. m. d. Acest sistem a fost pus la punct practic după întoarcerea mea din Statele Unite – pe care nu l-am elaborat de unul singur, ci împreună cu mai mulţi specialişti de transplant din România, începând cam din 1996 – 1997 şi până acum – iar, în final, sistemul s-a constituit chiar oficial. Avem în ziua de azi o agenţie naţională de transplant, care funcţionează în cadrul Ministerului Sănătăţii, cu personal angajat. Putem spune că, pe un model european, avem şi noi un sistem în cadrul căruia se pot pregăti generaţiile următoare şi care, după înfiinţarea unei fundaţii de transplant, să permită crearea de evenimente şi obţinerea de fonduri cu care să ajutăm instruirea tinerilor în transplant. Acesta este un proiect. Al doilea proiect este legat, cum vă spuneam, de specialitatea de chirurgie hepatică, de chirurgia ficatului. Este o specialitate în sine, dincolo de chirurgia generală. De câţiva ani am obţinut recunoaşterea ei de către Ministerul Sănătăţii şi de către Institutul de Perfecţionare Postuniversitară a Medicilor şi Farmaciştilor. Am avut câteva promoţii în această specialitate. Am format o asociaţie naţională de chirurgie hepatobiliopancreatică şi transplant hepatic, reuşind să organizăm şi un simpozion în acest an, iar în anii următori dorim să continuăm aceste simpozioane, poate să le transformăm în congrese naţionale. Trebuie să avem în România medici cu pregătire în chirurgia hepatică, care să poată să opereze ficat la nivelul marilor centre medicale. Cel de-al doilea proiect este legat de centrul pe care îl avem în Institutul Fundeni.
Am speranţe că, în viitor, Centrul de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic se va transforma într-un institut de chirurgie clinică şi experimentală, în cadrul căruia atât actualii membri, cât şi generaţii de studenţi şi medici veniţi la perfecţionare se vor forma şi îşi vor desăvârşi pregătirea. Tinerii care vor să se afirme vor beneficia de această instituţie ca un centru de formare a cadrelor în special în chirurgia hepatică şi în transplantul hepatic, dar şi în alte domenii.
Sunt mulţi tineri în care am încredere şi pe care, oricât de mare ar fi efortul sau timpul sacrificat, îi voi ajuta să-şi desăvârşească pregătirea, pentru că de ei avem mare nevoie în viitor.

(interviu aparut in ,,Editie Speciala,, - 27.4.2006)

Principele Radu: România devenită membră a Uniunii Europene este victoria principiilor care l-au ţinut pe Regele Mihai departe de ţară timp de 41 de ani şi pentru care a trebuit să suporte dezamăgiri şi umilinţe.

Biografie

Alteţa Sa Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen

Născut (Radu Duda) la 7 iunie 1960, la Iaşi, într-o familie de medici Soţul A.S.R. Principesa Margareta a României (1996) Creat Principe de Hohenzollern-Veringen (1 ianuarie 1999)
Liceul Internat din Iaşi, 1979
Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, 1984
Colegiul Naţional de Apărare, seria a XI-a, 2002
Colegiul “George C. Marshall”, Garmisch, Germania, 2003
John F. Kennedy School of Government, Universitatea Harvard, “2004 Program for Senior Executives in National and International Security”

Mihai Firică: Alteţă, data de 1 ianuarie 2007 va marca aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, eveniment confirmat de oficialii europeni. Cum priviţi procesul de revenire al României în Europa şi care este poziţia Casei Regale?

Alteţa Sa Radu: Ca pe o binefacere. Din punctul de vedere al Casei Regale, România devenită membră a Uniunii Europene este victoria principiilor care l-au ţinut pe Regele Mihai departe de ţară timp de 41 de ani şi pentru care a trebuit să suporte dezamăgiri şi umilinţe. Însă evenimentul are mai multe înţelesuri. Întâi, este o întregire identitară a continentului. Cu fiecare ţară care devine liberă, stabilă şi democratică, prosperă şi stăpână pe sine, consecinţele Cortinei de Fier se diminuează. Cu alte cuvinte, rana lăsată de divizarea ideologică a Europei este principala problemă europeană din mileniul III. Aceasta din perspectiva destinului. Apoi, este lărgirea Uniunii Europene, care înseamnă un pas înainte pentru o construcţie suprastatală de o inegalabilă frumuseţe ideatică, născută la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Această instituţie continentală, suprastatală, are şansa de a deveni o paradigmă pentru omenire, tot aşa cum statul-naţiune, creat acum 300 de ani tot de Europa, s-a răspândit în întregul sistem internaţional, de atunci încoace. Numai că această construcţie a fost creată pentru a face bine popoarelor Europei, nu invers. Cu alte cuvinte, UE este un instrument de dezvoltare continentală, de punere împreună a forţelor europene, un instrument de făcut bine, nu un scop în sine. Precum NATO, care este o con-strucţie în folosul ţărilor care o alcătuiesc. Casa Regală consideră că UE este un cadru esenţial de dezvoltare pentru România, aşa cum NATO este un cadru esenţial de securitate. România are, însă, un rol de neînlocuit în creionarea propriului viitor. Fiindcă democraţia este un instrument, nu un sistem. Prosperitatea, stabilitatea, domnia legii şi celelalte virtuţi ale lumii în care intrăm se obţin cu efort personal, cu generozitate, cu spirit de răspundere, cu respectarea libertăţilor şi aşa mai departe. Toate acestea, împreună cu democraţia, pot duce România acolo unde ar fi trebuit să fie de mult.

M.F.: Alteţă, sunteţi reprezentant special al Guvernului României pentru integrare, cooperare şi dezvoltare durabilă. În această calitate aţi făcut numeroase, consistente şi, mi-aş permite să apreciez, eficiente demersuri pentru cunoaşterea eforturilor României pentru integrare de către oficialităţile din ţări europene. Care credeţi că sunt cele mai importante elemente care menţin o cotă destul de mare de suspiciune din partea oficialilor europeni, dar şi a oamenilor simpli din ţările occidentale, privind capacitatea României de a se adapta la normele şi standardele Uniunii Europene?Alteţa Sa Radu: Dacă mi-aţi permite o metaforă, suspiciunea (în partea ei substanţială) vine din trecutul nostru recent, atunci când am făcut dintr-un rege mecanic auto, iar dintr-un cizmar şef de stat. Este o ispravă pe care nu am făcut-o cu voia noastră, dar pe care va trebui să o purtăm pe umeri, în istorie.

Să ne întoarcem la partea concretă a răspunsului: oficialii europeni nu au “suspiciuni”, fiindcă rolul lor este de a negocia administrativ şi politic un statut pentru ţara noastră şi de a respecta un principiu pentru organizaţia lor. Este vorba doar despre a răspunde unor criterii, nu de a face impresie. Toate acestea se vor termina când România nu va mai ridica semne de întrebare, iar acest lucru este pe cale să se petreacă. În ceea ce priveşte poziţia oamenilor simpli, mai bine zis a opiniei publice, ea depinde de mai multe lucruri. Veţi fi de acord cu mine că ţăranul din sudul Franţei nu este la curent cu stadiul negocierii Bulgariei în privinţa capitolului UE al transporturilor. Aşadar, părerea sa despre România sau despre Bulgaria este modelată de un amestec de necunoaştere cu frânturi de realitate oferite de mass-media. În al doilea rând, există un anume instinct al comunităţii de a se feri de schimbări în sistem, pentru a nu pune în pericol datele realităţii de zi cu zi. Acest sentiment îl are şi omul de rând albanez, şi omul de rând englez. Şi, în fine, europenii au o imagine despre România pe măsura istoriei recente a României. În urmă cu şase decenii, România era o ţară egală, ca economie şi prosperitate, cu Belgia şi Elveţia. Apoi a devenit un faliment economic, politic şi, uneori, uman. Din 1989 încoace, am traversat 10 ani de ambiguitate şi şase de dezvoltare accelerată. Imaginea se adaptează ca un contur al realităţii. Însă, dincolo de toate acestea, există multă lume care apreciază România şi are încredere în ea. Eu mă întâlnesc des cu aceşti oameni.

M.F.: Aţi refuzat oferta fostului preşedinte al PSD, Adrian Năstase, de a candida din partea acestei formaţiuni pentru un loc în Parlamentul României. În viitor, veţi accepta o propunere similară din partea unei formaţiuni politice?

Alteţa Sa Radu: Îmi aduc aminte bine de acea propunere, dar nu a fost singura. Au mai fost şi altele, legate şi de Parlament, şi de Guvern, şi de preşedinţie, venite de la mai multe partide politice. Voi continua să servesc interesul naţional şi nu exclud o schimbare a poziţiei actuale, numai că trebuie să fie ceva care să respecte două condiţii: să nu contrazică în mod grav identitatea regală, fiindcă eu nu am intrat în viaţa publică pentru a face “carieră”, ci pentru a urma un destin. Şi, a doua condiţie, să fie ceva ce poate servi România mai bine decât ceea ce fac acum. Cu aceasta în minte, orice poate fi posibil. Cu excepţia intrării mele ca membru al unui partid politic. Aceasta nu se va întâmpla.

M.F.: În ce măsură consideraţi că a fost apreciată contribuţia Majestăţii Sale Regele Mihai la acceptarea României în NATO de către oficialităţile de la Bucureşti? Vă întreb acest lucru deoarece ecourile în presa internaţională au fost remarcabile, dar reflectarea lor în presa din ţară a fost mai puţin… spectaculoasă.

Alteţa Sa Radu: Toate autorităţile din 1997 până în 2007 au apreciat la justa valoare această contribuţie. Nici nu se putea altfel. Performanţa regală a fost de folos tuturor, dar în primul rând României.

M.F.: Retrocedarea proprietăţilor familiei regale a stârnit vii polemici în lumea politică şi nu numai. A generat această dezbatere o imagine mai bună pentru monarhie, a limpezit probleme legate de trecutul istoric şi, mai ales, în ce măsură au fost rezolvate aceste litigii? Au fost revendicate şi proprietăţi din judeţul Dolj?

Alteţa Sa Radu: Nu. Singurele proprietăţi directe ale Regelui Mihai au fost, în mare, Domeniul Săvârşin, Domeniul Sinaia şi trei case în Bucureşti. În afară de Sinaia, care este pe ultima sută de metri a negocierilor de retrocedare, totul a fost dat înapoi. Nu există nimic în Dolj.

M.F.: Doljenii s-au bucurat de prezenţa Majestăţilor Lor Regele Mihai şi Regina Ana, pe care i-aţi însoţit împreună cu Alteţa Sa Regală Principesa Margareta. Aţi revenit de câteva ori, ceea ce trebuie considerat un semn autentic de prietenie. Sunteţi mulţumit de reacţia oficialităţilor doljene?

Alteţa Sa Radu: Am avut o bună primire din partea oficialilor locali din toate regiunile României. Nu se pune problema să fiu mulţumit, fiindcă liderii politici locali îşi fac datoria lor de aleşi sau de funcţionari publici. Aici nu se pune în discuţie simpatia lor pentru monarhie. Eu reprezint ţara cu mandat guvernamental, sunt ofiţer superior activ al Armatei României şi sunt şi membru al familiei regale, din care poziţie fac eforturi continui de a servi interesul naţional. Cea mai mare parte a autorităţilor locale din ţară, de fiecare dată, au arătat, în afară de profesionalism, şi un interes, un respect şi o atenţie aparte, pentru care sunt mândru, nu mulţumit. Mai mult decât de prieteni, am nevoie de oameni politici care să fie demni. În ceea ce priveşte comunitatea locală, mai ales cea craioveană şi cea doljeană, lucrurile stau diferit. Aici este într-adevăr o simpatie, o încredere şi o susţinere a demersurilor mele, care îmi dau o mare bucurie. Într-un sondaj de opinie foarte minuţios, făcut de Institutul IRECSON în mai 2006 şi care a cuprins întreaga ţară, mediul rural şi urban, a reieşit că 66 la sută din populaţia României consideră că familia regală trebuie să se implice şi mai mult în dezvoltarea României de azi.

M.F.: Care sunt proiectele pe care le-aţi conturat şi care vizează atât în mod direct, cât şi indirect Doljul şi cum credeţi că se va derula colaborarea cu reprezentanţii administraţiei acestui judeţ?

Alteţa Sa Radu: Proiectele pe care aş vrea să le derulez de-a lungul anilor în Dolj sunt legate de întreaga comunitate, nu doar de administraţia judeţului. Astfel, biserica, universitatea, armata, colegiul naţional “Carol I”, mediul de afaceri, societatea civilă, toate aceste instituţii sunt parteneri de-ai noştri pentru a crea punţi de legătură cu Europa sau cu alte regiuni din România. Pe de o parte, încerc să pun împreună investitori străini cu parteneri craioveni sau doljeni, sperând că această iniţiativă va da rezultate, în timp. Cine crede că rezultatele vor veni mâine dimineaţă se înşeală. Încrederea şi interesul partenerilor străini trebuie câştigate şi meritate. Prosperitatea nu se rezolvă cu o vizită la Palatul Elisabeta, în cadrul serilor regionale. “Seara doljeană” a fost o foarte frumoasă reuşită, la care dumneavoastră, cel care-mi luaţi acest interviu, aţi fost prezent. Numai că nu se poate face cu o floare primăvară. Această muncă trebuie continuată cu răbdare, cu deschidere, cu generozitate, cu mai puţină politică şi mai mult spirit practic. Pe de altă parte, aportul angajamentelor mele publice la dezvoltarea regională a României nu se poate măsura cu bani, companii sau contracte. Casa Regală nu este agenţie economică, nici minister. Fiecare cu treaba lui. Impactul sau forţa argumentelor noastre în faţa unor personalităţi influente ale lumii ori în faţa opiniei publice din Europa şi America, Asia şi Africa nu se poate măsura precum metrii de stofa. Prestigiul, încrederea, vizibilitatea unei naţiuni se face în timp, cu răbdare, cam în acelaşi fel în care a construit Nadia Comăneci, de exemplu, marile ei victorii, prin ore şi ore de lucru, de trudă, nevăzută de nimeni, în deplină modestie şi loialitate faţă de societatea în care s-a format. La sfârşitul anului, în ajunul intrării României în Uniunea Europeană, la 10 ani de când am început, în martie 1997, acţiunile Casei Regale pentru integrarea României în NATO şi UE, aş vrea să prezentăm public un document, o viziune asupra direcţiilor în care Casa Regală va acţiona în următorii 20 de ani, pentru consolidarea României, pentru stabilitatea şi prosperitatea ei. De aceea, vă invit încă de pe acum să veniţi la Palatul Elisabeta, în ianuarie 2007, să continuăm dialogul, la început de drum nou pentru România.

M.F.: Pasionat de artă şi literatură, sunteţi autorul a mai multor volume despre monarhie şi Casa Regală: “PERSONA” (Nemira, 2006), “Europa din noi. Regalitatea şi democraţia-spectacol” (Polirom, 2006), “Familia Regală a României” (Humanitas, 2004), “Şapte” (Nemira, 2003) etc. În ce grad credeţi că adevărul istoric asupra monarhiei este cunoscut de publicul larg?

Alteţa Sa Radu: În privinţa adevărului istoric nu am nicio grijă. Chiar cu întârziere, el va fi cunoscut, fie şi dacă eu aş scrie numai cărţi de bucate. Dar nu adevărul istoric asupra monarhiei mă interesează să-l arăt publicului larg, fiindcă îmi repugnă tratarea familiei regale ca pe o piesă vie de muzeu. Eu sunt preocupat să dovedesc Europei şi României de azi ca regalitatea este o noţiune în sprijinul identităţii ţării noastre în mersul ei globalizator. Ea, regalitatea, nu se bazează pe putere politică, ci pe puterea identitară a Coroanei, ca simbol al statalităţii şi continuităţii.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ
(apărut în ziua de marţi 17 Octombrie 2006)

Redactor.: Spuneţi-mi, domnule Theodor Stolojan, de ce aţi ales acest moment pentru lansarea platformei liberale? De ce nu mai devreme, de ce nu mai târziu, pentru că se anticipa că veţi sancţiona actuala stare de lucruri din PNL?
Theodor Stolojan: A existat o succesiune de evenimente. În septembrie 2005, mai mulţi preşedinţi ai filialelor teritoriale judeţene ale PNL m-au căutat, fiind nemulţumiţi de ce s-a întâmplat în partid începând de la congresul din februarie 2005, când Tăriceanu şi echipa lui au preluat conducerea. Până în acel moment, eu nu mă mai interesasem ce se întâmplă în PNL, îmi vedeam de treabă la administraţia prezidenţială, dar iată că m-am trezit cu această problemă în faţă. Erau destul de mulţi preşedinţi de filiale teritoriale. Am început să văd de ce s-a creat această nemulţumire evidentă faţă de conducerea actuală a PNL, în condiţiile în care partidul se afla la guvernare. În momentul acela am înţeles ce s-a întâmplat: domnul Tăriceanu, cu un grup restrâns de indivizi – Patriciu, Olteanu, Orban, chiar şi Antonescu -, practic, a confiscat PNL, a distrus toate principiile şi stilul de management care fusese pus în PNL.

Red.: De ce s-a ajuns la situaţia aceasta, în care, de foarte mult timp, există o nemulţumire generală în filiale?
T. S.: Noi, în statut, în codul etic, aveam o serie de principii: cum să se ia deciziile, cum să se facă propuneri când partidul are de desemnat oameni pentru o funcţie în administraţia publică sau pentru o funcţie în partid. Se discută acolo de competenţă, de profesionalism, de efort depus pentru partid, muncă ş.a.m.d. Tăriceanu a renunţat la toate aceste criterii valorice şi a început să-şi aşeze oamenii în funcţie pe un singur criteriu – dacă făceau parte din grupul lui sau nu. Acesta a fost un aspect care i-a deranjat mult pe oamenii din partid.

Red.: Fac o paranteză: când vorbiţi de aşezat oameni pe funcţii, vă referiţi numai la partid sau şi la echipa guvernamentală?
T. S.: Vă dau un exemplu. L-a făcut ministru pe Cristian David, un tip care nu s-a remarcat cu nimic în partid, decât prin faptul că era, să zicem, băiatul de serviciu al domnului Tăriceanu. Or, sigur că, eu v-am dat un exemplu, sunt mai multe din acest gen. Asemenea lucruri au deranjat pe mulţi în PNL, pentru că noi discutam tot timpul în opoziţie de criterii, de valori, de forme şi competenţe. Au fost aleşi astfel oameni total nepotriviţi pentru diferite funcţii de importanţă. Atanasiu, la armată, de exemplu. Nu eu, toată presa, toată lumea spune că era un ministru care nu avea ce căuta acolo. Faptul că dânsul nu ştie nicio limbă străină… Să te duci la NATO şi să fii singurul ministru care mergi cu traducătorul după tine… Un alt fenomen care a deteriorat, ca să spunem aşa, situaţia PNL a fost divizarea organizaţiilor teritoriale judeţene. Ce s-a întâmplat? În 2002, când partidul intrase într-o disoluţie, într-o criză foarte mare, am venit cu o măsură de excepţie, propunând ca preşedintele la nivel central al partidului să fie ales cu o echipă.

Red.: A fost nimerită aplicarea acestei soluţii şi la nivelul organizaţiilor judeţene?
T. S.: Eu am luat acea măsură din cauză că, dacă aş fi făcut alegeri după acelaşi tipic individual, mă trezeam la fel, cu aceeaşi oameni în echipă, cu Patriciu, cu Haşotti, cu Crin Antonescu, deci cu oameni cu care nu se putea lucra. Ei aveau cu totul alte concepţii, alte intenţii, alte obiective decât întărirea PNL şi atunci eu am propus congresului această măsură de excepţie. Putea să fie o perioadă limitată de timp, după care partidul să revină, să judece din nou situaţia. Domnul Tăriceanu, după ce a făcut-o în februarie 2005, a extins această măsură la nivelul filialelor teritoriale. Or la acest nivel nu sunt foarte mulţi oameni de putere ai PNL şi, în momentul în care două echipe au concurat, echipa care a câştigat a luat tot, iar cealaltă a fost marginalizată. Ea, practic, nu mai avea niciun rol, dispărând din viaţa organismelor care iau decizii la nivel judeţean al PNL. Şi, în felul acesta, forţa PNL în teritoriu a scăzut enorm, pentru că, dintr-o dată, oameni importanţi din judeţe au ieşit din competiţie şi din activitate. A mai făcut un lucru care a deranjat foarte mult, şi revin la competenţă şi profesionalism. La vremea respectivă, în august 2002, unul dintre punctele forte cu care m-am prezentat în faţa partidului a fost să revitalizăm comisiile de specialitate ale partidului, care să devină surse de idei, de zbateri. Au fost mii de membri ai PNL care au activat în aceste comisii. Mii de membri, nu exagerez cu nimic. În mod normal, în momentul în care partidul ar ajunge la guvernare, ar trebui ca, pentru diferite funcţii publice, să-şi fi tras oamenii din aceste comisii de specialitate, care erau verificaţi, ştiau despre ei, ne dădeam seama de pregătirea lor ş.a.m.d. Acest lucru nu a fost făcut, de exemplu, decât de Gheorghe Flutur, care a ţinut seama de oameni din comisii, i-a promovat în Ministerul Agriculturii. În rest, s-au cam neglijat. Sigur că asta i-a demobilizat pe oameni. Revin din nou la Cristian David… Au fost oameni care au discutat despre integrare, au scris în program despre integrare şi constată că, de fapt, ministrul devine un ilustru necunoscut în PNL. Aceste lucruri ce au făcut în final? Au paralizat partidul, pe lângă faptul că Tăriceanu, ca prim-ministru, nu se poate ocupa de PNL. În consecinţă, doi ani, PNL nu a avut un program politic pentru dezvoltarea partidului, în timp ce se află la guvernare, făcând, practic, aceeaşi greşeală ca şi Năstase în PSD, crezând că activitatea de guvernare ţine loc de activitate politică a partidului. De asemenea, nu au avut o dezbatere în interiorul partidului pentru un program politic al PNL, pentru dezvoltarea României în perioada postaderare. Aceste lucruri i le-am spus, în septembrie, domnului Tăriceanu. I-am propus să găsim o formulă, a găsit-o şi Năstase cu preşedinte executiv, pentru că şi-a dat seama că partidul este o instituţie, nu-l poţi lăsa de izbelişte din când în când. Mai ales că Tăriceanu are o doză de confort personal mult mare decât o au în mod obişnuit oamenii. I-am propus în septembrie, dar a respins, a zis nu, păstrând controlul şi pe Guvern, şi pe partid. În vara acestui an, ţin minte că am făcut un apel pentru unitate şi am cerut un dialog, dar pe care l-au tratat cu aroganţă şi suficienţă. Ţineţi minte, mai întâi a fost o comisie cu Quintus, pe urmă ne-au trimis la municipiu să discutăm cu… cine? Cu Orban, care a fost împotriva Alianţei DA, deci nu aveai cu cine discuta. Au bagatelizat demersul meu şi am ajuns la lansarea acestei platforme liberale. Între timp, gafele şi prostiile făcute de Tăriceanu s-au repetat într-o succesiune incredibilă, culminând cu gafa de a cere retragerea trupelor din Irak, care a fost o gafă de stat.

Red.: Să reamintesc şi episodul cu înaintarea demisiei şi retragerea sa în câteva ore…
T. S.: Nu mai vorbesc de toate astea, ci doar de cele recente. În acest fel am ajuns la concluzia că nu se poate şi că acestor oameni care cred în PNL trebuie să le oferim o platformă, prin care să se arate că există şi o altă viziune despre ce trebuie să fie PNL, că nu s-a părăsit obiectivul de a căuta un proiect politic pentru a întări unitatea de centru-dreapta.

Red.: De ce credeţi că actuala echipă Tăriceanu, care conduce autoritar PNL, nu a reacţionat în urma sondajelor de opinie, foarte numeroase, care au arătat scăderea popularităţii PNL şi creşterea direct proporţională a PD? De ce nu au făcut altceva decât să arunce pe piaţă simple declaraţii?
T. S.: O întrebare foarte bună. Cu alte cuvinte, datorită acestor probleme despre care am vorbit, s-a întâmplat un fapt incredibil: PNL, care a ajuns la guvernare într-o etapă de o conjunctură economică extrem de favorabilă – creştere economică, reducerea inflaţiei, afluxul de investiţii străine – a pierdut din credibilitate, iar raportul, să zicem, de forţe, între PD şi PNL, şi raportul de credibilitate s-au inversat în favoarea PD. Domnul Tăriceanu şi ai lui nu au reacţionat. Mai mult, în primul rând, au negat. Ei spun: “N-am pierdut din credibilitate, a crescut PD”. Dacă vrei să te ascunzi după deget, sigur că poţi judeca şi aşa. Ei n-au reacţionat la treaba asta pentru că sunt responsabili pentru această pierdere, ei sunt direct răspunzători. A recunoaşte şi a reacţiona înseamnă ca, în primul rând, să recunoşti că porţi responsabilitate pentru această pierdere de credibilitate.

Red.: Responsabilitatea era a domnului Tăriceanu şi a echipei sale, nu vă afecta pe dumneavoastră. Eraţi consilier prezidenţial şi nu cred că mai eraţi răspunzător pentru ceea ce se întâmpla în PNL.
T. S.: Întrebarea este: “Domn’e, stăteai foarte bine la preşedinţie, ce mai cauţi la PNL?” Mă înţelegeam foarte bine cu preşedintele României. Numai că eu sunt unul dintre cei care am muncit enorm să restabilim credibilitatea PNL în perioada 2000 – 2004. În 2000 am intrat în august, candidând atunci la preşedinţie, contribuind la faptul că PNL nu a avut soarta PNŢCD la vremea respectivă. Şi atunci, vedeţi dumneavoastră, nu poţi să stai pasiv. A fost muncă enormă, pe care eu am făcut-o şi pe care domnul Tăriceanu, domnul Bogdan Olteanu şi domnul Crin Antonescu, deci oamenii pe care-i vedeţi acum foarte bogaţi şi care iau aceste decizii în defavoarea PNL, nu au făcut-o. Domnul Tăriceanu s-a implicat în campania electorală, în special după ce i-a delegat funcţia de preşedinte. Nu au mers din comune în comune, stând de vorbă cu oamenii, pentru că era blocajul mediatic la televiziune, amintiţi-vă! Acum, uitaţi-vă, zburdă opoziţia şi toţi sunt la televiziune, pe când noi nici nu speram să se dea o ştire despre noi la TVR 1.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ

Redactor: Domnule Marinescu, la începutul acestui an aţi fost ales în funcţia de vicepreşedinte al Grupului Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni (PPE-DE), cel mai important grup politic din cadrul Parlamentului European (PE). Ce atribuţii aveţi şi cât de mult puteţi influenţa deciziile privind România?
Marian Jean Marinescu: Grupul PPE-DE este cel mai extins grup politic din Parlamentul European, însumând 277 de membri şi reprezentând 36 la sută din totalul de 785 de parlamentari europeni. Grupul uneşte creştin-democraţii şi alte forţe politice de centru şi centru-dreapta, fiind singurul dintre cele şapte grupuri care cuprinde parlamentari europeni din toate statele membre. Atribuţiile mele, în calitatea de vicepreşedinte al PPE-DE, sunt direct legate de politica de vecinătate a Uniunii Europene, în special în relaţia cu ţările din Europa răsăriteană (Ucraina, Moldova, Belarus) şi ţările din Caucazul de Sud (Armenia, Georgia, Azerbaidjan), la care se adaugă dialogul cu bisericile creştine.

Prevenind euroscindarea

Politica europeană de vecinătate îşi doreşte să prevină apariţia unei noi linii de diviziune între o Europă extinsă şi vecinii săi şi să consolideze prosperitatea, stabilitatea şi securitatea celor implicaţi în acest proces. Rolul meu, preluând viziunea grupului din care fac parte şi în conformitate cu interesele României, este acela de a promova o relaţie privilegiată cu ţările vecine, construită pe cooperare şi schimburi reciproc avantajoase în ceea ce priveşte valorile comune (mai cu seamă în domeniul bunei guvernări, al principiilor statului de drept, al respectului pentru drepturile omului, al menţinerii principiilor economiei de piaţă şi al dezvoltării durabile).
În ceea ce priveşte influenţarea deciziilor privind România, cred că este esenţial să amintesc faptul că parlamentarul european are obligaţia să susţină interesul naţional. O prezenţă românească în conducerea celui mai mare grup politic din PE oferă acces la informaţii şi participarea la luarea deciziilor privind poziţia grupului în toate subiectele discutate.
Cheia succesului, susţinerea colegilor

Red.: Pentru a obţine vicepreşedinţia grupului PPE-DE aţi fost susţinut de 128 de parlamentari, printre care cei din Italia, Spania şi Germania, această ultimă ţară deţinând şi preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, prin cancelarul Angela Merkel. Pe ce s-a bazat acest succes?
M. J. M.: Succesul meu s-a bazat, în primul rând, pe susţinerea pe care mi-au acordat-o toţi colegii din cadrul delegaţiei României, lucru pentru care ţin să le mulţumesc încă o dată. Faptul că mulţi colegi din cadrul celor mai numeroase delegaţii naţionale europene m-au susţinut este o onoare pentru mine şi mă responsabilizează şi mai mult.

«În plenul PE trebuie cu adevărat să ai ceva de spus!»

Red.: Aţi fost criticat în presa locală că nu aţi vorbit în Parlamentul României. În schimb, ştiu că aţi fost primul parlamentar român care a luat cuvântul în plenul Parlamentului European. De ce activitatea euroobservatorilor noştri a fost atât de puţin cunoscută de către cetăţeni şi, pentru a evita o situaţie similară, ce este de făcut pentru ca europarlamentarii să nu fie ţinuţi într-un con de umbră?

M. J. M.: Până în prezent, am avut două intervenţii în plenul Parlamentului European, cea mai recentă pe tema raportului Fava. Sunt mulţumit de acest fapt, deoarece este destul de dificil să obţii timp pentru un discurs şi trebuie cu adevărat să ai ceva de spus. Eu nu sunt genul de persoană care să vorbească pentru a se auzi vorbind. Nu am avut intervenţii în Parlamentul României din cauza faptului că, începând din 2005, am fost desemnat euroobservator.
În ceea ce priveşte activitatea europarlamentarilor, noi avem disponibilitatea de a oferi toate informaţiile ce interesează sau ar putea interesa opinia publică. Avem ofiţeri de presă care colaborează cu toate instituţiile media din România şi din celelalte ţări europene.

Deciziile PE ne afectează direct

Cu toate acestea, din păcate, activitatea Parlamentului European este percepută în România ca având mai puţină legătură directă cu evenimentele interne, iar consumatorul de ştiri român este mai curând interesat de realităţile concrete româneşti, cele care îi sunt aproape şi care par să-l afecteze în mod direct. Cred că este o percepţie eronată, deoarece activitatea Parlamentului European şi deciziile care se iau în acest for afectează în mod direct şi pe termen lung situaţia din România şi din celelalte state membre.
Vom încerca şi de acum înainte, prin intermediul dumneavoastră, reprezentanţii mass-media, să facem mai explicite demersurile noastre europene, pe care ni le dorim cât mai favorabile României, acum, când ţara noastră este actor cu drepturi depline în contextul european.

Europarlamentarii, rol de releu

Red.: Presupun că sunt numeroase situaţiile în care sunteţi abordat pe tema corupţiei din ţară sau a adopţiilor internaţionale. Cât de mult se cunosc realităţile din România de către colegii din PE?
M. J. M.: Este normal ca europarlamentarii să nu cunoască toate aspectele referitoare la o problemă oarecare dintr-un alt stat membru. Din acest motiv există încetăţenite proceduri de colaborare între parlamentarii delegaţiilor naţionale.
Încă de la începutul activităţii noastre ca euroobservatori, ne-am manifestat disponibilitatea pentru colaborarea cu toţi colegii din cadrul grupului parlamentar şi din comisiile în care suntem membri. De asemenea, în limita competenţelor noastre profesionale şi politice, suntem în măsură să oferim asistenţă şi sprijin pentru toate iniţiativele parlamentare ce au legătură cu România.
Ca europarlamentari, rolul nostru este acela de releu între structurile legislative şi administrative româneşti şi cele europene, cu scopul de a ne asigura că actele emise de Parlamentul European nu prejudiciază interesele României ca stat şi interesele cetăţenilor români.

Sursele cele mai autorizate

Este un statut normal, toţi colegii noştri din celelalte delegaţii naţionale fac acelaşi lucru. Este evident că eurodeputaţii români pot fi cea mai autorizată sursă de informaţii în cadrul parlamentului pe probleme referitoare la România şi, din acest motiv, primim adesea solicitări în acest sens. Chiar săptămâna trecută am sprijinit doi colegi din cadrul Comisiei de Afaceri Externe (pe tema frustrantă şi de actualitate a închiderii pieţelor de muncă europene pentru cetăţenii români), respectiv din Comisia de Libertăţi Civile (chiar în legătură cu legislaţia românească pe tema adopţiilor internaţionale), oferindu-le informaţii actualizate despre situaţia concretă din România, cu sprijinul autorităţilor de resort din ţară.

Raţiunile candidaturii pe liste separate

Red.: Candidaţi pe un loc eligibil pentru Parlamentul European? Care sunt criteriile stabilite de Partidul Democrat pentru selecţia candidaţilor?
M. J. M.: Mi-am depus candidatura pentru Parlamentul European; poziţia pe liste depinde exclusiv de hotărârea structurilor de conducere ale PD. Criteriile pentru candidaturi sunt cunoscute, ele se regăsesc şi în Statutul PD, la art. 147 (1). Este vorba despre cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a instituţiilor Uniunii Europene, precum şi de cunoaşterea, pe lângă limba engleză, şi a încă unei limbi de circulaţie mondială.

Alianţa – unitară, eurogrupurile – independente

Red.: De ce PD a preferat să nu se prezinte la alegerile pentru PE împreună cu PNL? Pe fondul atacurilor între liberali şi democraţi, este firesc să vă întreb dacă Alianţa DA este o amintire.
M. J. M.: Decizia PD de a candida pe liste separate este determinată în primul rând de apartenenţa la grupuri politice distincte în cadrul Parlamentului European, şi eu consider că aceasta este o motivaţie extrem de puternică. PD aparţine Grupului Popularilor, PNL aparţine ALDE. Oricât de mult sau de puţin este percepută Alianţa PNL-PD ca unitară în România, la nivelul structurilor europene cele două grupuri politice sunt independente şi este evident că fiecare dintre ele îşi doreşte câţi mai mulţi membri. PD îşi doreşte, după cum este şi normal, consolidarea poziţiei sale în cadrul Grupului Popular prin aducerea unui număr cât mai mare de membri. Nu cred că este cazul să mai facem alte speculaţii pe această temă.

Raportul Fava abundă în inexactităţi

Red.: Raportul europarlamentarului Claudio Fava privind existenţa unor centre ilegale de detenţie CIA în unele state europene, precum şi a desfăşurării unor zboruri suspecte de a transporta deţinuţi, este cel puţin incomod pentru autorităţile româneşti. În calitate de membru al Comitetului temporar de anchetă al PE, puteţi nega existenţa unor centre ilegale de detenţie pe teritoriul românesc?
M. J. M.: După cum am spus şi în plenul Parlamentului European din cadrul ultimei sesiuni, raportul lui Claudio Fava conţine un număr mare de inexactităţi. Grupul PPE-DE şi eu personal am iniţiat un număr de amendamente, ce au încercat să corijeze aceste aspecte, din dorinţa de a schimba mesajul politic al raportului într-unul constructiv, de eliminare a acuzaţiilor nefondate şi de prevenire. Activitatea desfăşurată în cadrul Comisiei Temporare a fost extrem de laborioasă, iar România, prin structuri constituite special în acest sens, a susţinut demersul european de aflare a adevărului, conducând investigaţii în limitele competenţelor legale. Eu cred că este incorect ca majoritatea acuzaţiilor la adresa României să se bazeze pe informaţii obţinute din presă şi din surse a căror identitate nu poate fi dezvăluită. Este adevărat că preşedintele Bush a declarat că au existat zboruri şi centre de detenţie, însă nimic din declaraţiile d-lui Bush nu sugerează vreo legătură cu România.

Dialog fără rezultat

Am discutat personal cu Claudio Fava despre numeroasele inadvertenţe ce apar în raport, despre realităţile româneşti, care sunt diferite de realităţile italiene, despre statutul aeroportului “Kogălniceanu”, de exemplu. Nu am avut prea mare succes. Rămân la părerea că multe dintre datele din raport referitoare la România sunt de rea-credinţă. Dacă este să facem un rezumat al raportului lui Claudio Fava, toate guvernele Europei sunt vinovate şi complice cu administraţia Bush, ceea ce este greu de crezut; gândiţi-vă de exemplu la Spania şi la atitudinea Guvernului Zapatero după atentatele de la Madrid.

Macovei are susţinerea popularilor

Red.: Cum este receptată de parlamentarii europeni încercarea de demitere a ministrului Justiţiei, Monica Macovei?
M. J. M.: Grupul PPE-DE a susţinut-o şi o susţine în continuare pe d-na ministru Macovei. Într-un interviu acordat presei germane, eurodeputatul Markus Ferber a lansat un apel către premierul Tăriceanu pentru a nu o demite pe doamna ministru. Fac precizarea că d-l Ferber a fost unul dintre principalii critici ai corupţiei din România în perioada anterioară aderării. Faptul că acum îşi manifestă dezamăgirea faţă de rezultatul moţiunii este o dovadă în plus că activitatea d-nei Macovei ca ministru al Justiţiei a convins la nivel european, recunoscându-i-se astfel meritele ca unul dintre artizanii aderării României la Uniunea Europeană. Semnale de sprijin s-au primit şi din partea social-democraţilor – a se vedea în acest sens reacţia vicepreşedintei Bundestagului, d-na Susanne Kastner. Cred că decizia Curţii Constituţionale este una corectă.

De la primărie la PE

Red.: Într-un interviu acordat în urmă cu câţiva ani, cred că prin 2000, mi-aţi spus că preferaţi să candidaţi pentru funcţia de primar, pentru că naveta Craiova – Bucureşti v-ar rupe şi mai mult de familie. Acum faceţi naveta Craiova – Bucureşti – Bruxelles (uneori şi Strasbourg). Ce v-a determinat să vă schimbaţi optica?
M. J. M.: Nu ştiu dacă se poate vorbi despre o schimbare de optică; aş numi-o mai degrabă adaptare la context, pentru că orice evoluţie sau perseverenţă într-un anumit plan presupune flexibilitate, sacrificii şi capacitatea de integrare într-un context care nu este tot timpul cel mai comod. În Parlamentul European se decide de multe ori soarta Europei şi, implicit, a României. Din acest punct de vedere sunt fericit că pot fi parte a unui asemenea proces. Munca nu este uşoară, necesită multă documentare, dialog, negociere. Multă implicare. Cred însă că rezultatele compensează sacrificiile.

«Privesc tot timpul spre viitor»

Red.: Regretaţi că nu aţi fost ales primar al Craiovei? Contracandidatul dumneavoastră din 2004, Antonie Solomon, speră că-l veţi ajuta în promovarea unor proiecte pentru Craiova şi, la rândul său, vă va sprijini la scrutinul din mai.
M. J. M.: Eu privesc tot timpul spre viitor. Nu am de ce să regret. Cetăţenii Craiovei au ales şi ei vor judeca cum a fost această alegere. Am sprijinit şi voi sprijini orice iniţiativă ce aduce beneficii pentru cetăţenii Craiovei şi ai judeţului Dolj, indiferent de cine o promovează.

Avantajele votului uninominal

Red.: Susţineţi demersurile preşedintelui Traian Băsescu pentru organizarea unui referendum privind votul uninominal şi, implicit, schimbarea sistemului electoral?
M. J. M.: Partidul Democrat s-a pronunţat întotdeauna în favoarea votului uninominal. Consider că votul uninominal responsabilizează enorm un parlamentar, îl leagă direct de electorat, de circumscripţie. Salut orice iniţiativă care poate duce la instituirea votului uninominal, implicit iniţiativa preşedintelui României.

Misiune la nivel înalt

Red.: Care a fost cea mai importantă decizie pe care aţi luat-o în calitate de parlamentar european şi care este cel mai important proiect pe care îl veţi susţine legat de viitorul României?
M. J. M.: Cred că decizia cea mai importantă a fost aceea de a-mi asuma responsabilitatea politicii de vecinătate, care cred că va avea foarte mare importanţă în dezvoltarea ţărilor vecine nouă, şi mă gândesc în special la Moldova.
Intenţionez să contribui, în măsura în care voi fi solicitat, la toate proiectele ce vizează România şi consider că implicarea activă în susţinerea intereselor României este obligaţia noastră esenţială în calitate de europarlamentari.

Marian Jean Marinescu:

Parlamentarul european are obligaţia să susţină interesul naţional. O prezenţă românească în conducerea celui mai mare grup politic din PE oferă acces la informaţii şi participarea la luarea deciziilor privind poziţia grupului în toate subiectele discutate.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ