Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Interviu cu senatorul Irinel Popescu, Director medical al Institutului Clinic Fundeni şi şeful Clinicii de Chirurgie Generală şI Transplant Hepatic Fundeni:

“Nu aş fi reuşit fără credinţă”

Mihai Firică: Domnule profesor, mi-am pus de mai multe ori întrebarea dacă succesele în domeniul medical care v-au făcut celebru nu au adus cu sine şi regretele că, în alte condiţii, aţi fi putut urma o carieră la fel de strălucită într-unul dintre centrele medicale occidentale.
Mai mult decât atât, depăşind cadrul personal, cred că asta nu este doar o problemă a oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor, a medicilor eminenţi, cum este cazul dumneavoastră, ci şi a studenţilor cu o anumită înzestrare, puşi în faţa unei perspective de a rămâne aici, în ţară. Nu v-aţi făcut probleme că, rămânând în România, deşi aţi fi putut avea o carieră în oricare mare spital din Occident sau din Statele Unite, nu veţi avea şansa de a vă desfăşura, aşa cum visaţi, o activitate de cercetare şi de a profesa la un nivel înalt?
Irinel Popescu: Nu. Sincer vorbind, după părerea mea, noi am plecat cu un mare handicap: înainte de 1989, cei mai mulţi dintre noi, printre care şi subsemnatul, nu am putut circula în Occident. Retrospectiv, noi am trăit într-un fel de închisoare. Ca să ieşi din închisoarea asta şi să ai aceeaşi mentalitate cu cea a occidentalilor nu este simplu. În plus, o carieră în sensul la care vă referiţi dumneavoastră este o succesiune logică de evenimente într-o viaţă care, din păcate, este destul de scurtă… După cum remarcaţi, este o lume în care e mai greu să te integrezi odată ce ai parcurs nişte etape de mijloc. În 1990 aveam 37 de ani şi atunci au început şi specializările în străinătate. Este o vârstă la care e târziu să începi acolo o carieră, după părerea mea. Dacă vrei să fie o carieră adevărată, asta însemnă 13 – 14 ani petrecuţi în ţară, care erau ani de carieră în România, de carieră universitară, şi care ar fi fost “pierduţi”. Deci, din acest punct de vedere, contează şi ţelul pe care ţi-l propui. Să nu credeţi că aceşti 13 – 14 ani s-ar fi putut recupera foarte uşor! Niciodată n-ar fi avut aceeaşi semnificaţie o carieră începută acolo la 37 – 38 de ani sau invers. Acesta a fost unul dintre motivele importante pentru care am decis să rămân în locul din care am plecat. În Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” Bucureşti şi în Spitalul Fundeni erau acumulări care au contat în evoluţia ulterioară în obţinerea titlurilor de conferenţiar, profesor etc. Evident, nici pe mine nu mă mulţumeşte stadiul actual al României sub aspectul învăţământului, cercetării ştiinţifice, modului în care se mişcă societatea noastră în general. Ne mişcăm încet, foarte încet comparativ, şi-i avem ca reper pe vecinii noştri, cu Ungaria, Polonia, Cehia, Croaţia, mai de curând, sau Slovenia, exemple de ţări care arată că se poate merge repede într-o direcţie bună. Se poate merge cu paşi mari. Noi mergem cu paşi de melc, aş spune, şi poate chiar cu unii înapoi.

M. F.: Aţi spus şi mai devreme, referitor la învăţământ, că nu se poate recupera acest decalaj într-un interval scurt de timp sau chiar mediu. Este lesne de înţeles de ce nu, dar şi celelalte ţări pe care le-aţi amintit au făcut parte din blocul estic. Colaborările cu Occidentul în lumea medicală, ca să ne referim doar la acest domeniu, au fost, totuşi, sugrumate în trecut, fapt care explică rămânerea noastră la un nivel inferior. Cum se poate recupera mai repede acest decalaj?
I. P.: Generaţia care n-a trecut prin comunism a trebuit să sară direct nu numai în capitalism, ci şi în competiţia vestică, obligată fiind să plece de pe băncile facultăţii cu aceleaşi criterii de performanţă şi competitivitate. Din păcate, în România, ei sunt afectaţi de nivelul general economic scăzut. Spuneam că nu se poate face cercetare fără bani. Iată, România a făcut nişte eforturi mari în ultimii ani, dar, dacă ne uităm la sumele pe care le alocăm pentru cercetare, ele sunt ridicol de mici în comparaţie cu cele pe care le alocă ţările occidentale. Acum nu poţi face învăţământ fără o anumită infrastructură. Deja fondurile pe care le au universităţile româneşti sunt îngrijorător de mici faţă de necesar, în timp ce salariile pe care le au profesorii din România sunt mult mai mici proporţional cu cele ale colegilor din ţări cu potenţial. Toate astea reflectă produsul intern brut scăzut. Trăim într-o ţară care are mari dificultăţi economice şi acesta este un handicap pentru medici şi cercetători, deopotrivă.

M. F.: Prin ceea ce mi-aţi spus mai devreme oarecum aţi dat un răspuns la întrebarea “De ce faceţi politică şi de ce aţi intrat în politică”. Îmi schimb planul interviului şi reformulez întrebarea: credeţi că veţi reuşi în politică să schimbaţi lucrurile în măsura în care v-aţi propus?
I. P.: Atâta cât mi-a permis orizontul meu profesional şi cultural, am căutat să citesc lucruri din diverse domenii. Fac o paranteză mare. Printre altele, am detectat o anumită tendinţă în sociologia modernă, prin care proiectul cuiva, să spun aşa, proiectul vieţii cuiva, la modul realist, trebuie privit ca un succes sau ca un eşec. Noi avem nevoie de speranţă pentru ca proiectele noastre, viaţa noastră ca atare, să fie un succes. Cu dorinţa asta lucrăm şi ne zbatem în fiecare zi, dar e foarte clar că nu toate proiectele de viaţă sunt succese. Unele sunt eşecuri. Poate că, de fapt, în viaţă există o doză de succes şi o doză de eşec. În fond, trebuie să ne asumăm şi eşecul la fel ca succesul. Până atunci, cred că fiecare trebuie să-şi facă datoria la modul serios, conform propriilor posibilităţi şi capacităţi, cu maximum de capacităţi şi cu maximum de seriozitate, şi abia la sfârşit se poate spune dacă ai obţinut ceva sau nu. Uneori, totul atârnă de foarte puţin, zic eu. Sunt oameni care poate că au abandonat şi, dacă ar fi continuat, cu siguranţă că ar fi obţinut ceva. S-au lăsat doborâţi de dificultăţi pe moment, în timp ce alţii au dus până la capăt proiectele lor, unii cu succes.

M. F.: Să ştiţi că nu leg succesul dumneavoastră din plan profesional cu cel din politică! O văd doar ca pe un instrument.
I. P.: Eu tot ceea ce mi-am propus este să încerc să duc la capăt un proiect, un proiect ce se leagă în primul rând de medicină, unde sunt câteva puncte de reper. Unul dintre ele este programul de transplant hepatic. Transplantul de organe este un domeniu în care consider că am adus unele contribuţii, pe care pot să le consolidez şi pe care vreau să le las moştenire, să spunem, generaţiilor viitoare, să nu mai înceapă de la zero, aşa cum am început eu, şi să plece pe un teren deja pregătit. La fel, domeniul chirurgiei hepatobiliopancreatice, în sfârşit mai sunt câteva lucruri legate de Institutul Fundeni, de structurile de acolo, de îmbunătăţirea actualului centru de chirurgie generală şi transplant hepatic pe care îl conduc.
Pentru asta, aşa cum aţi sesizat şi dumneavoastră, în plan politic au fost două legi majore şi un pachet de legi, reglementări pe care le aşteptam, de care depinde esenţial evoluţia medicinei şi, mai ales, a medicinei academice: pachetul de legi ale sănătăţii, care a fost dezbătut în Parlament şi a fost asumat de Guvernul Tăriceanu, şi legea calităţii învăţământului. Când este vorba de astfel de proiecte, este bine să fii implicat, mai ales dacă ai o anumită experienţă şi dacă doreşti să ai un cuvânt de spus.

M. F.: Spuneţi-mi acum, pentru că vorbeaţi cu pasiune despre meserie şi despre ceea ce aţi realizat, sunt foarte curios să ştiu care au fost reacţiile dvs. când au ajuns să vă fie pacienţi şi prieteni din copilărie, cunoscuţi din Filiaşi sau colegi de şcoală. Aţi avut astfel de cazuri când vieţile acestor oameni au stat în mâinile medicului Irinel Popescu? Cum este acest sentiment de responsabilitate maximă faţă de cineva apropiat?
I. P.: Nu este diferit faţă de unul în care este implicat un pacient pe care nu-l cunoşti. Faţă de un bolnav te comporţi la fel şi încerci să-i rezolvi problema. Deci, ai uitat, în momentul respectiv, că sunt prieteni, colegi de şcoală sau consăteni. El are o problemă şi tu trebuie să i-o rezolvi, însă, pentru ca să ajungi la capitolul acesta, ai nevoie de experienţă. Vreau să spun că peste jumătate din audienţele mele senatoriale, să spun aşa, sunt consultaţii medicale. Oamenii aceştia ştiu foarte bine cu ce pot să-i ajut şi am foarte mulţi pacienţi din Oltenia, care ajung la Fundeni pentru operaţii, şi n-am refuzat pe nimeni. Atunci când a fost o problemă reală, din contră, m-am bucurat că pot să-i ajut.

M. F.: Nu ştiu, mă refeream când vine într-o situaţie foarte gravă un prieten din copilărie sau o rudă apropiată şi emoţiile te pot copleşi.
I. P.: Au fost numeroase cazuri. Psihologic, nu sunt uşor de suportat. Nu văd ce aş putea face. Au fost câteva cazuri pe care nu le-am rezolvat şi de la oameni care ştiau ce au şi ştiau practic că nici nu-i pot ajuta prea mult şi care au privit cu demnitate situaţia şi au acceptat-o. Erau oameni de care mă legau amintiri vechi şi erau zeci de ani de când ne ştiam.

M. F.: Nu ştiu dacă sunteţi un om religios. Uneori, ştiinţa îi îndepărtează pe unii oameni de credinţă. Este vorba de viaţa privată şi ezit să vă pun această întrebare, dar o leg de profesia dumneavoastră. În reuşita pe care aţi avut-o cât de mult consideraţi că v-a influenţat credinţa?
I. P: Am reuşit datorită credinţei mele, de care mă îndoiesc şi eu uneori. Nu ştiu cât era de adevărată, sinceră, puternică, aşa cum ar trebui să fie. Am reuşit datorită lui Dumnezeu! Dacă m-a ajutat ceva, evident că Dumnezeu m-a ajutat. Fac din nou o paranteză: cel mai bine am înţeles-o de la un om simplu.
Eu am reflectat mult la povestea asta şi cam asta era şi concluzia mea, că, de fapt, lucrurile pe care le facem în viaţă se datorează exclusiv voinţei divine. Mi-a întărit această convingere un personaj la care poate nu v-aţi aşteptat şi nu o spun ca să ne amuzăm, dar chiar mi-a rămas povestea asta în minte. Era un taximetrist în Bucureşti. Într-o seară, neavând maşină, am plecat cu un taxi de la spital. Taximetristul m-a recunoscut şi mi-a spus că el a fost boxer şi campion naţional, nu ştiu dacă la juniori sau la ce nivel, dar, oricum, când era tânăr, a avut performanţe. Mi-a spus ceva pentru care l-am ţinut minte. “Domn’e, stăteam şi eu pe podiumul de premiere şi mă gândeam: «Domn’e, Dumnezeu m-a adus aici!»”. Şi, dacă asta era în mintea unui om foarte simplu, care făcuse un lucru bazat pe forţă fizică, este un lucru bun. Asta era concluzia lui de boxer, că Dumnezeu l-a pus pe ring. Ei, da, cu atât mai mult sunt operaţii atât de grele încât, dacă mă întrebaţi să fac o predicţie ce se va alege de omul ăla, nu pot să o fac.
De asta cred că în cazul acelora care au supravieţuit şi au trăit – şi am avut succes cu operaţii destul de complicate – este o bună doză, aş zice că sută la sută, de dorinţă divină. Nu poţi să fii nepregătit! Trebuie să ştii ce faci! Trebuie să ai o anumită experienţă în spate! Unele lucruri aproape le intuieşti pe undeva. Le faci pentru că ai sute de cazuri văzute, operate şi, în final, ajungi la un anume rezultat. Rezultatul este greu de anticipat. Pleacă din nivelul de cunoştinţe sau din capacităţile noastre umane. Nu ştiu, este ceva deasupra care te domină şi te călăuzeşte.

M. F.: Ştiu că aţi construit o echipă de tineri, care, aşa cum spuneaţi mai devreme, să preia o anumită moştenire. Aveţi un proiect sau v-aţi gândit să aveţi unul mult mai amplu, care să fie susţinut şi de fonduri guvernamentale sau private, care într-adevăr să vă ajute să lăsaţi această moştenire, să ajutaţi la formarea mai multor tineri în domeniul transplantului?
I. P.: Nu numai în domeniul transplantului, dar, referitor la transplantul hepatic, vă spun că este una dintre acele operaţii care, pe lângă faptul că este atât de dificilă, e extrem de complicată ca operaţie, nu se poate face de unul singur. Este un sistem complex, în care, undeva, apare un donator, donatorul acela anunţă un coordonator naţional, echipa de acolo vine, cere acordul familiei ş. a. m. d. Acest sistem a fost pus la punct practic după întoarcerea mea din Statele Unite – pe care nu l-am elaborat de unul singur, ci împreună cu mai mulţi specialişti de transplant din România, începând cam din 1996 – 1997 şi până acum – iar, în final, sistemul s-a constituit chiar oficial. Avem în ziua de azi o agenţie naţională de transplant, care funcţionează în cadrul Ministerului Sănătăţii, cu personal angajat. Putem spune că, pe un model european, avem şi noi un sistem în cadrul căruia se pot pregăti generaţiile următoare şi care, după înfiinţarea unei fundaţii de transplant, să permită crearea de evenimente şi obţinerea de fonduri cu care să ajutăm instruirea tinerilor în transplant. Acesta este un proiect. Al doilea proiect este legat, cum vă spuneam, de specialitatea de chirurgie hepatică, de chirurgia ficatului. Este o specialitate în sine, dincolo de chirurgia generală. De câţiva ani am obţinut recunoaşterea ei de către Ministerul Sănătăţii şi de către Institutul de Perfecţionare Postuniversitară a Medicilor şi Farmaciştilor. Am avut câteva promoţii în această specialitate. Am format o asociaţie naţională de chirurgie hepatobiliopancreatică şi transplant hepatic, reuşind să organizăm şi un simpozion în acest an, iar în anii următori dorim să continuăm aceste simpozioane, poate să le transformăm în congrese naţionale. Trebuie să avem în România medici cu pregătire în chirurgia hepatică, care să poată să opereze ficat la nivelul marilor centre medicale. Cel de-al doilea proiect este legat de centrul pe care îl avem în Institutul Fundeni.
Am speranţe că, în viitor, Centrul de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic se va transforma într-un institut de chirurgie clinică şi experimentală, în cadrul căruia atât actualii membri, cât şi generaţii de studenţi şi medici veniţi la perfecţionare se vor forma şi îşi vor desăvârşi pregătirea. Tinerii care vor să se afirme vor beneficia de această instituţie ca un centru de formare a cadrelor în special în chirurgia hepatică şi în transplantul hepatic, dar şi în alte domenii.
Sunt mulţi tineri în care am încredere şi pe care, oricât de mare ar fi efortul sau timpul sacrificat, îi voi ajuta să-şi desăvârşească pregătirea, pentru că de ei avem mare nevoie în viitor.

(interviu aparut in ,,Editie Speciala,, - 27.4.2006)

Interviu cu Alteţa Sa Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen:
“Îmi repugnă tratarea familiei regale ca pe o piesă vie de muzeu”

Principele Radu: România devenită membră a Uniunii Europene este victoria principiilor care l-au ţinut pe Regele Mihai departe de ţară timp de 41 de ani şi pentru care a trebuit să suporte dezamăgiri şi umilinţe.

Biografie

Alteţa Sa Radu, Principe de Hohenzollern-Veringen

Născut (Radu Duda) la 7 iunie 1960, la Iaşi, într-o familie de medici Soţul A.S.R. Principesa Margareta a României (1996) Creat Principe de Hohenzollern-Veringen (1 ianuarie 1999)
Liceul Internat din Iaşi, 1979
Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, 1984
Colegiul Naţional de Apărare, seria a XI-a, 2002
Colegiul “George C. Marshall”, Garmisch, Germania, 2003
John F. Kennedy School of Government, Universitatea Harvard, “2004 Program for Senior Executives in National and International Security”

Mihai Firică: Alteţă, data de 1 ianuarie 2007 va marca aderarea ţării noastre la Uniunea Europeană, eveniment confirmat de oficialii europeni. Cum priviţi procesul de revenire al României în Europa şi care este poziţia Casei Regale?

Alteţa Sa Radu: Ca pe o binefacere. Din punctul de vedere al Casei Regale, România devenită membră a Uniunii Europene este victoria principiilor care l-au ţinut pe Regele Mihai departe de ţară timp de 41 de ani şi pentru care a trebuit să suporte dezamăgiri şi umilinţe. Însă evenimentul are mai multe înţelesuri. Întâi, este o întregire identitară a continentului. Cu fiecare ţară care devine liberă, stabilă şi democratică, prosperă şi stăpână pe sine, consecinţele Cortinei de Fier se diminuează. Cu alte cuvinte, rana lăsată de divizarea ideologică a Europei este principala problemă europeană din mileniul III. Aceasta din perspectiva destinului. Apoi, este lărgirea Uniunii Europene, care înseamnă un pas înainte pentru o construcţie suprastatală de o inegalabilă frumuseţe ideatică, născută la finele celui de-al Doilea Război Mondial. Această instituţie continentală, suprastatală, are şansa de a deveni o paradigmă pentru omenire, tot aşa cum statul-naţiune, creat acum 300 de ani tot de Europa, s-a răspândit în întregul sistem internaţional, de atunci încoace. Numai că această construcţie a fost creată pentru a face bine popoarelor Europei, nu invers. Cu alte cuvinte, UE este un instrument de dezvoltare continentală, de punere împreună a forţelor europene, un instrument de făcut bine, nu un scop în sine. Precum NATO, care este o con-strucţie în folosul ţărilor care o alcătuiesc. Casa Regală consideră că UE este un cadru esenţial de dezvoltare pentru România, aşa cum NATO este un cadru esenţial de securitate. România are, însă, un rol de neînlocuit în creionarea propriului viitor. Fiindcă democraţia este un instrument, nu un sistem. Prosperitatea, stabilitatea, domnia legii şi celelalte virtuţi ale lumii în care intrăm se obţin cu efort personal, cu generozitate, cu spirit de răspundere, cu respectarea libertăţilor şi aşa mai departe. Toate acestea, împreună cu democraţia, pot duce România acolo unde ar fi trebuit să fie de mult.

M.F.: Alteţă, sunteţi reprezentant special al Guvernului României pentru integrare, cooperare şi dezvoltare durabilă. În această calitate aţi făcut numeroase, consistente şi, mi-aş permite să apreciez, eficiente demersuri pentru cunoaşterea eforturilor României pentru integrare de către oficialităţile din ţări europene. Care credeţi că sunt cele mai importante elemente care menţin o cotă destul de mare de suspiciune din partea oficialilor europeni, dar şi a oamenilor simpli din ţările occidentale, privind capacitatea României de a se adapta la normele şi standardele Uniunii Europene?Alteţa Sa Radu: Dacă mi-aţi permite o metaforă, suspiciunea (în partea ei substanţială) vine din trecutul nostru recent, atunci când am făcut dintr-un rege mecanic auto, iar dintr-un cizmar şef de stat. Este o ispravă pe care nu am făcut-o cu voia noastră, dar pe care va trebui să o purtăm pe umeri, în istorie.

Să ne întoarcem la partea concretă a răspunsului: oficialii europeni nu au “suspiciuni”, fiindcă rolul lor este de a negocia administrativ şi politic un statut pentru ţara noastră şi de a respecta un principiu pentru organizaţia lor. Este vorba doar despre a răspunde unor criterii, nu de a face impresie. Toate acestea se vor termina când România nu va mai ridica semne de întrebare, iar acest lucru este pe cale să se petreacă. În ceea ce priveşte poziţia oamenilor simpli, mai bine zis a opiniei publice, ea depinde de mai multe lucruri. Veţi fi de acord cu mine că ţăranul din sudul Franţei nu este la curent cu stadiul negocierii Bulgariei în privinţa capitolului UE al transporturilor. Aşadar, părerea sa despre România sau despre Bulgaria este modelată de un amestec de necunoaştere cu frânturi de realitate oferite de mass-media. În al doilea rând, există un anume instinct al comunităţii de a se feri de schimbări în sistem, pentru a nu pune în pericol datele realităţii de zi cu zi. Acest sentiment îl are şi omul de rând albanez, şi omul de rând englez. Şi, în fine, europenii au o imagine despre România pe măsura istoriei recente a României. În urmă cu şase decenii, România era o ţară egală, ca economie şi prosperitate, cu Belgia şi Elveţia. Apoi a devenit un faliment economic, politic şi, uneori, uman. Din 1989 încoace, am traversat 10 ani de ambiguitate şi şase de dezvoltare accelerată. Imaginea se adaptează ca un contur al realităţii. Însă, dincolo de toate acestea, există multă lume care apreciază România şi are încredere în ea. Eu mă întâlnesc des cu aceşti oameni.

M.F.: Aţi refuzat oferta fostului preşedinte al PSD, Adrian Năstase, de a candida din partea acestei formaţiuni pentru un loc în Parlamentul României. În viitor, veţi accepta o propunere similară din partea unei formaţiuni politice?

Alteţa Sa Radu: Îmi aduc aminte bine de acea propunere, dar nu a fost singura. Au mai fost şi altele, legate şi de Parlament, şi de Guvern, şi de preşedinţie, venite de la mai multe partide politice. Voi continua să servesc interesul naţional şi nu exclud o schimbare a poziţiei actuale, numai că trebuie să fie ceva care să respecte două condiţii: să nu contrazică în mod grav identitatea regală, fiindcă eu nu am intrat în viaţa publică pentru a face “carieră”, ci pentru a urma un destin. Şi, a doua condiţie, să fie ceva ce poate servi România mai bine decât ceea ce fac acum. Cu aceasta în minte, orice poate fi posibil. Cu excepţia intrării mele ca membru al unui partid politic. Aceasta nu se va întâmpla.

M.F.: În ce măsură consideraţi că a fost apreciată contribuţia Majestăţii Sale Regele Mihai la acceptarea României în NATO de către oficialităţile de la Bucureşti? Vă întreb acest lucru deoarece ecourile în presa internaţională au fost remarcabile, dar reflectarea lor în presa din ţară a fost mai puţin… spectaculoasă.

Alteţa Sa Radu: Toate autorităţile din 1997 până în 2007 au apreciat la justa valoare această contribuţie. Nici nu se putea altfel. Performanţa regală a fost de folos tuturor, dar în primul rând României.

M.F.: Retrocedarea proprietăţilor familiei regale a stârnit vii polemici în lumea politică şi nu numai. A generat această dezbatere o imagine mai bună pentru monarhie, a limpezit probleme legate de trecutul istoric şi, mai ales, în ce măsură au fost rezolvate aceste litigii? Au fost revendicate şi proprietăţi din judeţul Dolj?

Alteţa Sa Radu: Nu. Singurele proprietăţi directe ale Regelui Mihai au fost, în mare, Domeniul Săvârşin, Domeniul Sinaia şi trei case în Bucureşti. În afară de Sinaia, care este pe ultima sută de metri a negocierilor de retrocedare, totul a fost dat înapoi. Nu există nimic în Dolj.

M.F.: Doljenii s-au bucurat de prezenţa Majestăţilor Lor Regele Mihai şi Regina Ana, pe care i-aţi însoţit împreună cu Alteţa Sa Regală Principesa Margareta. Aţi revenit de câteva ori, ceea ce trebuie considerat un semn autentic de prietenie. Sunteţi mulţumit de reacţia oficialităţilor doljene?

Alteţa Sa Radu: Am avut o bună primire din partea oficialilor locali din toate regiunile României. Nu se pune problema să fiu mulţumit, fiindcă liderii politici locali îşi fac datoria lor de aleşi sau de funcţionari publici. Aici nu se pune în discuţie simpatia lor pentru monarhie. Eu reprezint ţara cu mandat guvernamental, sunt ofiţer superior activ al Armatei României şi sunt şi membru al familiei regale, din care poziţie fac eforturi continui de a servi interesul naţional. Cea mai mare parte a autorităţilor locale din ţară, de fiecare dată, au arătat, în afară de profesionalism, şi un interes, un respect şi o atenţie aparte, pentru care sunt mândru, nu mulţumit. Mai mult decât de prieteni, am nevoie de oameni politici care să fie demni. În ceea ce priveşte comunitatea locală, mai ales cea craioveană şi cea doljeană, lucrurile stau diferit. Aici este într-adevăr o simpatie, o încredere şi o susţinere a demersurilor mele, care îmi dau o mare bucurie. Într-un sondaj de opinie foarte minuţios, făcut de Institutul IRECSON în mai 2006 şi care a cuprins întreaga ţară, mediul rural şi urban, a reieşit că 66 la sută din populaţia României consideră că familia regală trebuie să se implice şi mai mult în dezvoltarea României de azi.

M.F.: Care sunt proiectele pe care le-aţi conturat şi care vizează atât în mod direct, cât şi indirect Doljul şi cum credeţi că se va derula colaborarea cu reprezentanţii administraţiei acestui judeţ?

Alteţa Sa Radu: Proiectele pe care aş vrea să le derulez de-a lungul anilor în Dolj sunt legate de întreaga comunitate, nu doar de administraţia judeţului. Astfel, biserica, universitatea, armata, colegiul naţional “Carol I”, mediul de afaceri, societatea civilă, toate aceste instituţii sunt parteneri de-ai noştri pentru a crea punţi de legătură cu Europa sau cu alte regiuni din România. Pe de o parte, încerc să pun împreună investitori străini cu parteneri craioveni sau doljeni, sperând că această iniţiativă va da rezultate, în timp. Cine crede că rezultatele vor veni mâine dimineaţă se înşeală. Încrederea şi interesul partenerilor străini trebuie câştigate şi meritate. Prosperitatea nu se rezolvă cu o vizită la Palatul Elisabeta, în cadrul serilor regionale. “Seara doljeană” a fost o foarte frumoasă reuşită, la care dumneavoastră, cel care-mi luaţi acest interviu, aţi fost prezent. Numai că nu se poate face cu o floare primăvară. Această muncă trebuie continuată cu răbdare, cu deschidere, cu generozitate, cu mai puţină politică şi mai mult spirit practic. Pe de altă parte, aportul angajamentelor mele publice la dezvoltarea regională a României nu se poate măsura cu bani, companii sau contracte. Casa Regală nu este agenţie economică, nici minister. Fiecare cu treaba lui. Impactul sau forţa argumentelor noastre în faţa unor personalităţi influente ale lumii ori în faţa opiniei publice din Europa şi America, Asia şi Africa nu se poate măsura precum metrii de stofa. Prestigiul, încrederea, vizibilitatea unei naţiuni se face în timp, cu răbdare, cam în acelaşi fel în care a construit Nadia Comăneci, de exemplu, marile ei victorii, prin ore şi ore de lucru, de trudă, nevăzută de nimeni, în deplină modestie şi loialitate faţă de societatea în care s-a format. La sfârşitul anului, în ajunul intrării României în Uniunea Europeană, la 10 ani de când am început, în martie 1997, acţiunile Casei Regale pentru integrarea României în NATO şi UE, aş vrea să prezentăm public un document, o viziune asupra direcţiilor în care Casa Regală va acţiona în următorii 20 de ani, pentru consolidarea României, pentru stabilitatea şi prosperitatea ei. De aceea, vă invit încă de pe acum să veniţi la Palatul Elisabeta, în ianuarie 2007, să continuăm dialogul, la început de drum nou pentru România.

M.F.: Pasionat de artă şi literatură, sunteţi autorul a mai multor volume despre monarhie şi Casa Regală: “PERSONA” (Nemira, 2006), “Europa din noi. Regalitatea şi democraţia-spectacol” (Polirom, 2006), “Familia Regală a României” (Humanitas, 2004), “Şapte” (Nemira, 2003) etc. În ce grad credeţi că adevărul istoric asupra monarhiei este cunoscut de publicul larg?

Alteţa Sa Radu: În privinţa adevărului istoric nu am nicio grijă. Chiar cu întârziere, el va fi cunoscut, fie şi dacă eu aş scrie numai cărţi de bucate. Dar nu adevărul istoric asupra monarhiei mă interesează să-l arăt publicului larg, fiindcă îmi repugnă tratarea familiei regale ca pe o piesă vie de muzeu. Eu sunt preocupat să dovedesc Europei şi României de azi ca regalitatea este o noţiune în sprijinul identităţii ţării noastre în mersul ei globalizator. Ea, regalitatea, nu se bazează pe putere politică, ci pe puterea identitară a Coroanei, ca simbol al statalităţii şi continuităţii.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ
(apărut în ziua de marţi 17 Octombrie 2006)

Theodor Stolojan anticipează ruperea protocolului dintre democraţi şi liberalii premierului
“Tăriceanu şi câţiva indivizi au confiscat Partidul Naţional Liberal”

Redactor.: Spuneţi-mi, domnule Theodor Stolojan, de ce aţi ales acest moment pentru lansarea platformei liberale? De ce nu mai devreme, de ce nu mai târziu, pentru că se anticipa că veţi sancţiona actuala stare de lucruri din PNL?
Theodor Stolojan: A existat o succesiune de evenimente. În septembrie 2005, mai mulţi preşedinţi ai filialelor teritoriale judeţene ale PNL m-au căutat, fiind nemulţumiţi de ce s-a întâmplat în partid începând de la congresul din februarie 2005, când Tăriceanu şi echipa lui au preluat conducerea. Până în acel moment, eu nu mă mai interesasem ce se întâmplă în PNL, îmi vedeam de treabă la administraţia prezidenţială, dar iată că m-am trezit cu această problemă în faţă. Erau destul de mulţi preşedinţi de filiale teritoriale. Am început să văd de ce s-a creat această nemulţumire evidentă faţă de conducerea actuală a PNL, în condiţiile în care partidul se afla la guvernare. În momentul acela am înţeles ce s-a întâmplat: domnul Tăriceanu, cu un grup restrâns de indivizi – Patriciu, Olteanu, Orban, chiar şi Antonescu -, practic, a confiscat PNL, a distrus toate principiile şi stilul de management care fusese pus în PNL.

Red.: De ce s-a ajuns la situaţia aceasta, în care, de foarte mult timp, există o nemulţumire generală în filiale?
T. S.: Noi, în statut, în codul etic, aveam o serie de principii: cum să se ia deciziile, cum să se facă propuneri când partidul are de desemnat oameni pentru o funcţie în administraţia publică sau pentru o funcţie în partid. Se discută acolo de competenţă, de profesionalism, de efort depus pentru partid, muncă ş.a.m.d. Tăriceanu a renunţat la toate aceste criterii valorice şi a început să-şi aşeze oamenii în funcţie pe un singur criteriu – dacă făceau parte din grupul lui sau nu. Acesta a fost un aspect care i-a deranjat mult pe oamenii din partid.

Red.: Fac o paranteză: când vorbiţi de aşezat oameni pe funcţii, vă referiţi numai la partid sau şi la echipa guvernamentală?
T. S.: Vă dau un exemplu. L-a făcut ministru pe Cristian David, un tip care nu s-a remarcat cu nimic în partid, decât prin faptul că era, să zicem, băiatul de serviciu al domnului Tăriceanu. Or, sigur că, eu v-am dat un exemplu, sunt mai multe din acest gen. Asemenea lucruri au deranjat pe mulţi în PNL, pentru că noi discutam tot timpul în opoziţie de criterii, de valori, de forme şi competenţe. Au fost aleşi astfel oameni total nepotriviţi pentru diferite funcţii de importanţă. Atanasiu, la armată, de exemplu. Nu eu, toată presa, toată lumea spune că era un ministru care nu avea ce căuta acolo. Faptul că dânsul nu ştie nicio limbă străină… Să te duci la NATO şi să fii singurul ministru care mergi cu traducătorul după tine… Un alt fenomen care a deteriorat, ca să spunem aşa, situaţia PNL a fost divizarea organizaţiilor teritoriale judeţene. Ce s-a întâmplat? În 2002, când partidul intrase într-o disoluţie, într-o criză foarte mare, am venit cu o măsură de excepţie, propunând ca preşedintele la nivel central al partidului să fie ales cu o echipă.

Red.: A fost nimerită aplicarea acestei soluţii şi la nivelul organizaţiilor judeţene?
T. S.: Eu am luat acea măsură din cauză că, dacă aş fi făcut alegeri după acelaşi tipic individual, mă trezeam la fel, cu aceeaşi oameni în echipă, cu Patriciu, cu Haşotti, cu Crin Antonescu, deci cu oameni cu care nu se putea lucra. Ei aveau cu totul alte concepţii, alte intenţii, alte obiective decât întărirea PNL şi atunci eu am propus congresului această măsură de excepţie. Putea să fie o perioadă limitată de timp, după care partidul să revină, să judece din nou situaţia. Domnul Tăriceanu, după ce a făcut-o în februarie 2005, a extins această măsură la nivelul filialelor teritoriale. Or la acest nivel nu sunt foarte mulţi oameni de putere ai PNL şi, în momentul în care două echipe au concurat, echipa care a câştigat a luat tot, iar cealaltă a fost marginalizată. Ea, practic, nu mai avea niciun rol, dispărând din viaţa organismelor care iau decizii la nivel judeţean al PNL. Şi, în felul acesta, forţa PNL în teritoriu a scăzut enorm, pentru că, dintr-o dată, oameni importanţi din judeţe au ieşit din competiţie şi din activitate. A mai făcut un lucru care a deranjat foarte mult, şi revin la competenţă şi profesionalism. La vremea respectivă, în august 2002, unul dintre punctele forte cu care m-am prezentat în faţa partidului a fost să revitalizăm comisiile de specialitate ale partidului, care să devină surse de idei, de zbateri. Au fost mii de membri ai PNL care au activat în aceste comisii. Mii de membri, nu exagerez cu nimic. În mod normal, în momentul în care partidul ar ajunge la guvernare, ar trebui ca, pentru diferite funcţii publice, să-şi fi tras oamenii din aceste comisii de specialitate, care erau verificaţi, ştiau despre ei, ne dădeam seama de pregătirea lor ş.a.m.d. Acest lucru nu a fost făcut, de exemplu, decât de Gheorghe Flutur, care a ţinut seama de oameni din comisii, i-a promovat în Ministerul Agriculturii. În rest, s-au cam neglijat. Sigur că asta i-a demobilizat pe oameni. Revin din nou la Cristian David… Au fost oameni care au discutat despre integrare, au scris în program despre integrare şi constată că, de fapt, ministrul devine un ilustru necunoscut în PNL. Aceste lucruri ce au făcut în final? Au paralizat partidul, pe lângă faptul că Tăriceanu, ca prim-ministru, nu se poate ocupa de PNL. În consecinţă, doi ani, PNL nu a avut un program politic pentru dezvoltarea partidului, în timp ce se află la guvernare, făcând, practic, aceeaşi greşeală ca şi Năstase în PSD, crezând că activitatea de guvernare ţine loc de activitate politică a partidului. De asemenea, nu au avut o dezbatere în interiorul partidului pentru un program politic al PNL, pentru dezvoltarea României în perioada postaderare. Aceste lucruri i le-am spus, în septembrie, domnului Tăriceanu. I-am propus să găsim o formulă, a găsit-o şi Năstase cu preşedinte executiv, pentru că şi-a dat seama că partidul este o instituţie, nu-l poţi lăsa de izbelişte din când în când. Mai ales că Tăriceanu are o doză de confort personal mult mare decât o au în mod obişnuit oamenii. I-am propus în septembrie, dar a respins, a zis nu, păstrând controlul şi pe Guvern, şi pe partid. În vara acestui an, ţin minte că am făcut un apel pentru unitate şi am cerut un dialog, dar pe care l-au tratat cu aroganţă şi suficienţă. Ţineţi minte, mai întâi a fost o comisie cu Quintus, pe urmă ne-au trimis la municipiu să discutăm cu… cine? Cu Orban, care a fost împotriva Alianţei DA, deci nu aveai cu cine discuta. Au bagatelizat demersul meu şi am ajuns la lansarea acestei platforme liberale. Între timp, gafele şi prostiile făcute de Tăriceanu s-au repetat într-o succesiune incredibilă, culminând cu gafa de a cere retragerea trupelor din Irak, care a fost o gafă de stat.

Red.: Să reamintesc şi episodul cu înaintarea demisiei şi retragerea sa în câteva ore…
T. S.: Nu mai vorbesc de toate astea, ci doar de cele recente. În acest fel am ajuns la concluzia că nu se poate şi că acestor oameni care cred în PNL trebuie să le oferim o platformă, prin care să se arate că există şi o altă viziune despre ce trebuie să fie PNL, că nu s-a părăsit obiectivul de a căuta un proiect politic pentru a întări unitatea de centru-dreapta.

Red.: De ce credeţi că actuala echipă Tăriceanu, care conduce autoritar PNL, nu a reacţionat în urma sondajelor de opinie, foarte numeroase, care au arătat scăderea popularităţii PNL şi creşterea direct proporţională a PD? De ce nu au făcut altceva decât să arunce pe piaţă simple declaraţii?
T. S.: O întrebare foarte bună. Cu alte cuvinte, datorită acestor probleme despre care am vorbit, s-a întâmplat un fapt incredibil: PNL, care a ajuns la guvernare într-o etapă de o conjunctură economică extrem de favorabilă – creştere economică, reducerea inflaţiei, afluxul de investiţii străine – a pierdut din credibilitate, iar raportul, să zicem, de forţe, între PD şi PNL, şi raportul de credibilitate s-au inversat în favoarea PD. Domnul Tăriceanu şi ai lui nu au reacţionat. Mai mult, în primul rând, au negat. Ei spun: “N-am pierdut din credibilitate, a crescut PD”. Dacă vrei să te ascunzi după deget, sigur că poţi judeca şi aşa. Ei n-au reacţionat la treaba asta pentru că sunt responsabili pentru această pierdere, ei sunt direct răspunzători. A recunoaşte şi a reacţiona înseamnă ca, în primul rând, să recunoşti că porţi responsabilitate pentru această pierdere de credibilitate.

Red.: Responsabilitatea era a domnului Tăriceanu şi a echipei sale, nu vă afecta pe dumneavoastră. Eraţi consilier prezidenţial şi nu cred că mai eraţi răspunzător pentru ceea ce se întâmpla în PNL.
T. S.: Întrebarea este: “Domn’e, stăteai foarte bine la preşedinţie, ce mai cauţi la PNL?” Mă înţelegeam foarte bine cu preşedintele României. Numai că eu sunt unul dintre cei care am muncit enorm să restabilim credibilitatea PNL în perioada 2000 – 2004. În 2000 am intrat în august, candidând atunci la preşedinţie, contribuind la faptul că PNL nu a avut soarta PNŢCD la vremea respectivă. Şi atunci, vedeţi dumneavoastră, nu poţi să stai pasiv. A fost muncă enormă, pe care eu am făcut-o şi pe care domnul Tăriceanu, domnul Bogdan Olteanu şi domnul Crin Antonescu, deci oamenii pe care-i vedeţi acum foarte bogaţi şi care iau aceste decizii în defavoarea PNL, nu au făcut-o. Domnul Tăriceanu s-a implicat în campania electorală, în special după ce i-a delegat funcţia de preşedinte. Nu au mers din comune în comune, stând de vorbă cu oamenii, pentru că era blocajul mediatic la televiziune, amintiţi-vă! Acum, uitaţi-vă, zburdă opoziţia şi toţi sunt la televiziune, pe când noi nici nu speram să se dea o ştire despre noi la TVR 1.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ

Marian Jean Marinescu, deputat PD Dolj şi vicepreşedintele Grupului PPE-DE din Parlamentul European:
“Parlamentarul european are obligaţia să susţină interesul naţional”

Redactor: Domnule Marinescu, la începutul acestui an aţi fost ales în funcţia de vicepreşedinte al Grupului Partidului Popular European şi al Democraţilor Europeni (PPE-DE), cel mai important grup politic din cadrul Parlamentului European (PE). Ce atribuţii aveţi şi cât de mult puteţi influenţa deciziile privind România?
Marian Jean Marinescu: Grupul PPE-DE este cel mai extins grup politic din Parlamentul European, însumând 277 de membri şi reprezentând 36 la sută din totalul de 785 de parlamentari europeni. Grupul uneşte creştin-democraţii şi alte forţe politice de centru şi centru-dreapta, fiind singurul dintre cele şapte grupuri care cuprinde parlamentari europeni din toate statele membre. Atribuţiile mele, în calitatea de vicepreşedinte al PPE-DE, sunt direct legate de politica de vecinătate a Uniunii Europene, în special în relaţia cu ţările din Europa răsăriteană (Ucraina, Moldova, Belarus) şi ţările din Caucazul de Sud (Armenia, Georgia, Azerbaidjan), la care se adaugă dialogul cu bisericile creştine.

Prevenind euroscindarea

Politica europeană de vecinătate îşi doreşte să prevină apariţia unei noi linii de diviziune între o Europă extinsă şi vecinii săi şi să consolideze prosperitatea, stabilitatea şi securitatea celor implicaţi în acest proces. Rolul meu, preluând viziunea grupului din care fac parte şi în conformitate cu interesele României, este acela de a promova o relaţie privilegiată cu ţările vecine, construită pe cooperare şi schimburi reciproc avantajoase în ceea ce priveşte valorile comune (mai cu seamă în domeniul bunei guvernări, al principiilor statului de drept, al respectului pentru drepturile omului, al menţinerii principiilor economiei de piaţă şi al dezvoltării durabile).
În ceea ce priveşte influenţarea deciziilor privind România, cred că este esenţial să amintesc faptul că parlamentarul european are obligaţia să susţină interesul naţional. O prezenţă românească în conducerea celui mai mare grup politic din PE oferă acces la informaţii şi participarea la luarea deciziilor privind poziţia grupului în toate subiectele discutate.
Cheia succesului, susţinerea colegilor

Red.: Pentru a obţine vicepreşedinţia grupului PPE-DE aţi fost susţinut de 128 de parlamentari, printre care cei din Italia, Spania şi Germania, această ultimă ţară deţinând şi preşedinţia Consiliului Uniunii Europene, prin cancelarul Angela Merkel. Pe ce s-a bazat acest succes?
M. J. M.: Succesul meu s-a bazat, în primul rând, pe susţinerea pe care mi-au acordat-o toţi colegii din cadrul delegaţiei României, lucru pentru care ţin să le mulţumesc încă o dată. Faptul că mulţi colegi din cadrul celor mai numeroase delegaţii naţionale europene m-au susţinut este o onoare pentru mine şi mă responsabilizează şi mai mult.

«În plenul PE trebuie cu adevărat să ai ceva de spus!»

Red.: Aţi fost criticat în presa locală că nu aţi vorbit în Parlamentul României. În schimb, ştiu că aţi fost primul parlamentar român care a luat cuvântul în plenul Parlamentului European. De ce activitatea euroobservatorilor noştri a fost atât de puţin cunoscută de către cetăţeni şi, pentru a evita o situaţie similară, ce este de făcut pentru ca europarlamentarii să nu fie ţinuţi într-un con de umbră?

M. J. M.: Până în prezent, am avut două intervenţii în plenul Parlamentului European, cea mai recentă pe tema raportului Fava. Sunt mulţumit de acest fapt, deoarece este destul de dificil să obţii timp pentru un discurs şi trebuie cu adevărat să ai ceva de spus. Eu nu sunt genul de persoană care să vorbească pentru a se auzi vorbind. Nu am avut intervenţii în Parlamentul României din cauza faptului că, începând din 2005, am fost desemnat euroobservator.
În ceea ce priveşte activitatea europarlamentarilor, noi avem disponibilitatea de a oferi toate informaţiile ce interesează sau ar putea interesa opinia publică. Avem ofiţeri de presă care colaborează cu toate instituţiile media din România şi din celelalte ţări europene.

Deciziile PE ne afectează direct

Cu toate acestea, din păcate, activitatea Parlamentului European este percepută în România ca având mai puţină legătură directă cu evenimentele interne, iar consumatorul de ştiri român este mai curând interesat de realităţile concrete româneşti, cele care îi sunt aproape şi care par să-l afecteze în mod direct. Cred că este o percepţie eronată, deoarece activitatea Parlamentului European şi deciziile care se iau în acest for afectează în mod direct şi pe termen lung situaţia din România şi din celelalte state membre.
Vom încerca şi de acum înainte, prin intermediul dumneavoastră, reprezentanţii mass-media, să facem mai explicite demersurile noastre europene, pe care ni le dorim cât mai favorabile României, acum, când ţara noastră este actor cu drepturi depline în contextul european.

Europarlamentarii, rol de releu

Red.: Presupun că sunt numeroase situaţiile în care sunteţi abordat pe tema corupţiei din ţară sau a adopţiilor internaţionale. Cât de mult se cunosc realităţile din România de către colegii din PE?
M. J. M.: Este normal ca europarlamentarii să nu cunoască toate aspectele referitoare la o problemă oarecare dintr-un alt stat membru. Din acest motiv există încetăţenite proceduri de colaborare între parlamentarii delegaţiilor naţionale.
Încă de la începutul activităţii noastre ca euroobservatori, ne-am manifestat disponibilitatea pentru colaborarea cu toţi colegii din cadrul grupului parlamentar şi din comisiile în care suntem membri. De asemenea, în limita competenţelor noastre profesionale şi politice, suntem în măsură să oferim asistenţă şi sprijin pentru toate iniţiativele parlamentare ce au legătură cu România.
Ca europarlamentari, rolul nostru este acela de releu între structurile legislative şi administrative româneşti şi cele europene, cu scopul de a ne asigura că actele emise de Parlamentul European nu prejudiciază interesele României ca stat şi interesele cetăţenilor români.

Sursele cele mai autorizate

Este un statut normal, toţi colegii noştri din celelalte delegaţii naţionale fac acelaşi lucru. Este evident că eurodeputaţii români pot fi cea mai autorizată sursă de informaţii în cadrul parlamentului pe probleme referitoare la România şi, din acest motiv, primim adesea solicitări în acest sens. Chiar săptămâna trecută am sprijinit doi colegi din cadrul Comisiei de Afaceri Externe (pe tema frustrantă şi de actualitate a închiderii pieţelor de muncă europene pentru cetăţenii români), respectiv din Comisia de Libertăţi Civile (chiar în legătură cu legislaţia românească pe tema adopţiilor internaţionale), oferindu-le informaţii actualizate despre situaţia concretă din România, cu sprijinul autorităţilor de resort din ţară.

Raţiunile candidaturii pe liste separate

Red.: Candidaţi pe un loc eligibil pentru Parlamentul European? Care sunt criteriile stabilite de Partidul Democrat pentru selecţia candidaţilor?
M. J. M.: Mi-am depus candidatura pentru Parlamentul European; poziţia pe liste depinde exclusiv de hotărârea structurilor de conducere ale PD. Criteriile pentru candidaturi sunt cunoscute, ele se regăsesc şi în Statutul PD, la art. 147 (1). Este vorba despre cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a instituţiilor Uniunii Europene, precum şi de cunoaşterea, pe lângă limba engleză, şi a încă unei limbi de circulaţie mondială.

Alianţa – unitară, eurogrupurile – independente

Red.: De ce PD a preferat să nu se prezinte la alegerile pentru PE împreună cu PNL? Pe fondul atacurilor între liberali şi democraţi, este firesc să vă întreb dacă Alianţa DA este o amintire.
M. J. M.: Decizia PD de a candida pe liste separate este determinată în primul rând de apartenenţa la grupuri politice distincte în cadrul Parlamentului European, şi eu consider că aceasta este o motivaţie extrem de puternică. PD aparţine Grupului Popularilor, PNL aparţine ALDE. Oricât de mult sau de puţin este percepută Alianţa PNL-PD ca unitară în România, la nivelul structurilor europene cele două grupuri politice sunt independente şi este evident că fiecare dintre ele îşi doreşte câţi mai mulţi membri. PD îşi doreşte, după cum este şi normal, consolidarea poziţiei sale în cadrul Grupului Popular prin aducerea unui număr cât mai mare de membri. Nu cred că este cazul să mai facem alte speculaţii pe această temă.

Raportul Fava abundă în inexactităţi

Red.: Raportul europarlamentarului Claudio Fava privind existenţa unor centre ilegale de detenţie CIA în unele state europene, precum şi a desfăşurării unor zboruri suspecte de a transporta deţinuţi, este cel puţin incomod pentru autorităţile româneşti. În calitate de membru al Comitetului temporar de anchetă al PE, puteţi nega existenţa unor centre ilegale de detenţie pe teritoriul românesc?
M. J. M.: După cum am spus şi în plenul Parlamentului European din cadrul ultimei sesiuni, raportul lui Claudio Fava conţine un număr mare de inexactităţi. Grupul PPE-DE şi eu personal am iniţiat un număr de amendamente, ce au încercat să corijeze aceste aspecte, din dorinţa de a schimba mesajul politic al raportului într-unul constructiv, de eliminare a acuzaţiilor nefondate şi de prevenire. Activitatea desfăşurată în cadrul Comisiei Temporare a fost extrem de laborioasă, iar România, prin structuri constituite special în acest sens, a susţinut demersul european de aflare a adevărului, conducând investigaţii în limitele competenţelor legale. Eu cred că este incorect ca majoritatea acuzaţiilor la adresa României să se bazeze pe informaţii obţinute din presă şi din surse a căror identitate nu poate fi dezvăluită. Este adevărat că preşedintele Bush a declarat că au existat zboruri şi centre de detenţie, însă nimic din declaraţiile d-lui Bush nu sugerează vreo legătură cu România.

Dialog fără rezultat

Am discutat personal cu Claudio Fava despre numeroasele inadvertenţe ce apar în raport, despre realităţile româneşti, care sunt diferite de realităţile italiene, despre statutul aeroportului “Kogălniceanu”, de exemplu. Nu am avut prea mare succes. Rămân la părerea că multe dintre datele din raport referitoare la România sunt de rea-credinţă. Dacă este să facem un rezumat al raportului lui Claudio Fava, toate guvernele Europei sunt vinovate şi complice cu administraţia Bush, ceea ce este greu de crezut; gândiţi-vă de exemplu la Spania şi la atitudinea Guvernului Zapatero după atentatele de la Madrid.

Macovei are susţinerea popularilor

Red.: Cum este receptată de parlamentarii europeni încercarea de demitere a ministrului Justiţiei, Monica Macovei?
M. J. M.: Grupul PPE-DE a susţinut-o şi o susţine în continuare pe d-na ministru Macovei. Într-un interviu acordat presei germane, eurodeputatul Markus Ferber a lansat un apel către premierul Tăriceanu pentru a nu o demite pe doamna ministru. Fac precizarea că d-l Ferber a fost unul dintre principalii critici ai corupţiei din România în perioada anterioară aderării. Faptul că acum îşi manifestă dezamăgirea faţă de rezultatul moţiunii este o dovadă în plus că activitatea d-nei Macovei ca ministru al Justiţiei a convins la nivel european, recunoscându-i-se astfel meritele ca unul dintre artizanii aderării României la Uniunea Europeană. Semnale de sprijin s-au primit şi din partea social-democraţilor – a se vedea în acest sens reacţia vicepreşedintei Bundestagului, d-na Susanne Kastner. Cred că decizia Curţii Constituţionale este una corectă.

De la primărie la PE

Red.: Într-un interviu acordat în urmă cu câţiva ani, cred că prin 2000, mi-aţi spus că preferaţi să candidaţi pentru funcţia de primar, pentru că naveta Craiova – Bucureşti v-ar rupe şi mai mult de familie. Acum faceţi naveta Craiova – Bucureşti – Bruxelles (uneori şi Strasbourg). Ce v-a determinat să vă schimbaţi optica?
M. J. M.: Nu ştiu dacă se poate vorbi despre o schimbare de optică; aş numi-o mai degrabă adaptare la context, pentru că orice evoluţie sau perseverenţă într-un anumit plan presupune flexibilitate, sacrificii şi capacitatea de integrare într-un context care nu este tot timpul cel mai comod. În Parlamentul European se decide de multe ori soarta Europei şi, implicit, a României. Din acest punct de vedere sunt fericit că pot fi parte a unui asemenea proces. Munca nu este uşoară, necesită multă documentare, dialog, negociere. Multă implicare. Cred însă că rezultatele compensează sacrificiile.

«Privesc tot timpul spre viitor»

Red.: Regretaţi că nu aţi fost ales primar al Craiovei? Contracandidatul dumneavoastră din 2004, Antonie Solomon, speră că-l veţi ajuta în promovarea unor proiecte pentru Craiova şi, la rândul său, vă va sprijini la scrutinul din mai.
M. J. M.: Eu privesc tot timpul spre viitor. Nu am de ce să regret. Cetăţenii Craiovei au ales şi ei vor judeca cum a fost această alegere. Am sprijinit şi voi sprijini orice iniţiativă ce aduce beneficii pentru cetăţenii Craiovei şi ai judeţului Dolj, indiferent de cine o promovează.

Avantajele votului uninominal

Red.: Susţineţi demersurile preşedintelui Traian Băsescu pentru organizarea unui referendum privind votul uninominal şi, implicit, schimbarea sistemului electoral?
M. J. M.: Partidul Democrat s-a pronunţat întotdeauna în favoarea votului uninominal. Consider că votul uninominal responsabilizează enorm un parlamentar, îl leagă direct de electorat, de circumscripţie. Salut orice iniţiativă care poate duce la instituirea votului uninominal, implicit iniţiativa preşedintelui României.

Misiune la nivel înalt

Red.: Care a fost cea mai importantă decizie pe care aţi luat-o în calitate de parlamentar european şi care este cel mai important proiect pe care îl veţi susţine legat de viitorul României?
M. J. M.: Cred că decizia cea mai importantă a fost aceea de a-mi asuma responsabilitatea politicii de vecinătate, care cred că va avea foarte mare importanţă în dezvoltarea ţărilor vecine nouă, şi mă gândesc în special la Moldova.
Intenţionez să contribui, în măsura în care voi fi solicitat, la toate proiectele ce vizează România şi consider că implicarea activă în susţinerea intereselor României este obligaţia noastră esenţială în calitate de europarlamentari.

Marian Jean Marinescu:

Parlamentarul european are obligaţia să susţină interesul naţional. O prezenţă românească în conducerea celui mai mare grup politic din PE oferă acces la informaţii şi participarea la luarea deciziilor privind poziţia grupului în toate subiectele discutate.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ