Mă bucur să vă pot adresa urările de sănătate, armonie sufletească, putere de muncă şi cât mai mulţi ani închinaţi Naţiunii Române. Împlinirea a 90 de ani de viaţă ai Majestăţii Voastre îmi luminează inima! Am avut privilegiul de a vă sta alături în câteva momente, dintre cele mai plăcute şi pline de semnificaţie pentru mine şi pentru familia mea, iar acest fapt mă onorează. Am încercat să spun mereu, pretutindeni, cum este Regele nostru şi cât de important este să înţelegem rolul Său şi al Casei Regale pentru România. Dar mai presus de orice, am încercat să ridic vălul de ceaţă pe care mulţi dintre români n-au puterea sau priceperea de a-l sfâşia din faţa ochilor.

28 decembrie 2010 la Palatul Savarsin, impreuna cu Regele Mihai

Istoria nu este nedreaptă, ci oamenii o interpretează adesea eronat. Răbdarea, perseverenţa, statornicia credinţei şi curajul de a înfrunta vrăjmăşia unor chiriaşi ai istoriei sunt armele de temut ale învingătorilor. Înţelepciunea adevăratului lider şi anvergura unui om de stat strălucesc prin şlefuirea timpului şi al reflecţiei îndelungate asupra sensului, de cele mai multe ori ascuns, al faptelor. Adevărul are forţa firului de iarbă care caută lumina chiar şi de sub povara stâncii. Istoria nu ne-a întors spatele. Acum, la aniversarea a 90 de ani de viaţă ai Majestăţii Sale Regelui, putem sta cu fruntea sus. Regele nostru se aşează pe un loc de cinste între oamenii care au dat sens istoriei acestei naţiuni îndelung nedreptăţite.

Am încercat să înţeleg lecţia de istorie pe care ne-o predă viaţa. Figuri sinistre ale unor dictatori care şi-au siluit propriile popoare, ţinându-le în mizerie şi umilinţă, sunt şterse aidoma unor castele de nisip de valurile mărilor. Un fost dictator este linşat şi executat de tinerii rebeli furioşi, un altul este arestat în timp ce încearcă să scape de furia mulţimii, altul este împuşcat într-o cazarmă din Târgovişte, altul a sfârşit spânzurat la capătul unui conflict militar în care şi-a sacrificat conaţionalii, ba chiar unul este executat de forţele speciale în timp ce-şi admira la televizor imaginea de terorist planetar. Sfârşitul deloc glorios le este rezervat celor nu pun preţ pe libertate, democraţie şi justiţie.

În acelaşi timp, un Rege ajuns la 90 de ani, un Rege alungat de pe tron prin şantaj şi ameninţare de către forţele de ocupaţie care-i invadaseră Ţara, primeşte onoruri din partea tuturor caselor regale şi este ovaţionat de români. Rezistenţa Sa este răsplătită de istorie. A fost mereu în slujba neamului Său, indiferent cât de negru a fost exilul şi cât de nedrepte erau cuvintele ticluite de propaganda urmaşilor cotropitorilor Ţării Sale. Iată adevărata judecată a istoriei: duşmanii democraţiei sfârşesc în mâinile poporului eliberat de tiranie, în timp de onorurile revin celor care îşi asumă până la capăt drumul anevoios al libertăţii.

Peste ani, fiului meu am să-i povestesc despre un Rege înnobilat de dragostea poporului său.

TRĂIASCĂ REGELE!

Ce este Ora de Dolj? Caracterizaţi succint proiectul?

Un ziar, adică o sursă de informaţii. Un produs din categoria quality, care se adresează unui public situat, în primul rând, la un nivel de pregătire mediu şi înalt, cu vârsta între 20 şi 45 de ani. În primul rând, brandul trebuie impus în Dolj, dificultatea fiind încă slaba dezvoltare a utilizării internetului. Sigur, perspectiva este încurajatoare pentru un astfel de produs new-media cum este Ora de Dolj.ro Aşa cum am afirmat într-un editorial, noi nu suntem jurnalişti care dau chix în print şi se refugiază în on-line, aşa cum s-au văzut nevoite să se replieze atâtea publicaţii în vremuri de criză, ci suntem creaţi pentru un nou tip de comunicare. Suntem creaţi pentru on-line.

Cum va venit ideea să porniţi acest proiect?

Intenţionam de câţiva ani să demarăm construcţia unei publicaţii exclusiv pe Internet, însă ne lipseau resursele financiare. Nu poţi fi un jurnalist cu un laptop şi un blog. Asta nu înseamnă ziar. O publicaţie care să rivalizeze cu cele tipărite trebuie să furnizeze un flux de informaţii în timp real, cu un volum superior şi o structură mult mai complexă. Mă refer la partea de video, transmisii live, interviuri în direct, concursuri on-line etc. Am primit o ofertă de colaborare şi, cu ajutorul mai multor colegi jurnalişti, am format o echipă. Sper să convingem publicul că suntem oneşti, profesionişti şi că ştirile oferite de noi le vor primi în timp real. Proiectul se va dezvolta la nivel naţional, în fiecare judeţ.

La ceva mai mult de o lună de la lansare, cum vedeţi dumneavoastră, dar şi oamenii din jur oradedolj.ro?

La fix o lună şi o zi de la lansarea noastră oficială, vă mărturisesc faptul că optimismul meu de la început a crescut. Pe zi ce trece îmi dau seama de oportunităţile fabuloase pe care le oferă spaţiul virtual. Să vă dau un exemplu: spaţiul în formatul tipărit este limitat, atât în ceea ce priveşte numarul de semne, cât şi cel al imginii. Pe Internet nu ai astfel de limitări. Aşadar, nu ai cum să te ascunzi în spatele scuzei că nu ai spaţiu pentru a oferi toate informaţiile privind un subiect. Asta oferă un plus de responsabilitate, ceea ce nu este puţin lucru.

Care sunt planurile de viitor ale acestei publicaţii?

O ţintă cât mai exactă: să devenim principala sursă de informaţii din judeţul Dolj. Diversificăm modalităţile de a interacţiona cu publicul şi să facem din Ora de Dolj un loc al dezbaterii reale. Nu doar prin reacţiile cititorilor prin diverse reacţii, ci prin lansarea unor dezbateri publice pe care să le preluăm în ziar. În plus, vrem să avem cât mai mulţi colaboratori, din diverse domenii. Ştiu că nu putem fi specialişti în toate domeniile şi în acest fel vom acoperi

Vă rog să-mi spuneţi dacă mai aveţi şi alte proiecte în plan personal? Ce aşteptări aveţi de la aceste proiecte?

Sunt nu doar jurnalist, ci şi scriitor. Lucrez la două cărţi şi sper să am o toamnă rodnică. O carte de versuri şi una de interviuri cu personalităţi de marcă ale vieţii publice. Ambele sper să fie o surpriză pentru cititori. Am să vă invit încă de pe acum la cele două lansări ale cărţilor mele.

Ultimele două întrebări ale acestui scurt interviu se referă la blogul meu. Ce părere aveţi despre florintomescu.tk?

Util şi interesant. Sunt câteva lucruri care mă inspiră şi mă gândesc să le aplic şi pe Ora de Dolj. Cromatic este echilibrat, elegant, cu un conţinut uşor de parcurs.

Aţi dori să schimbaţi ceva la el? Şi dacă da, vă rog să sustineţi ceea ce aţi dori să schimbaţi?

De schimbat? Cred că nu se impun imperios astfel de lucruri. Am înţeles că tocmai aţi făcut o schimbare şi este bine să lăsaţi timpul să lucreze. Poate că ar fi necesare mai multe imagini dar nu este neapărat un sfat pe care să-l urmaţi. Nu sunt adeptul modificărilor de dragul de a fi în pas cu moda. Ţineţi cont de opiniile exprimate de la cei care vizitează des siteul pentru că acesta este cel mai bun sondaj. (14.05.2011)

http://www.youtube.com/watch?v=wh_5WD5fYkk

http://www.youtube.com/watch?v=kHNTnlya45E&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=rb1G2TWWzBQ&feature=related

Inspirată de lucrarea „Răscruce de drum“ a artistului plastic Marcel Voinea, imaginea primei coperte este semnificativă. Într-un ambient citadin, cu lumini şi umbre apocaliptice, tronează jurnalistul, varianta modernă a lui Ioan, sfântul scrib şi martor în previziune al Apocalipsei biblice.

După sugestia desenului, condiţia publicistului nu este de invidiat. Pana din mâna dreaptă are vârful îndreptat înspre zona ficatului. Este prin urmare o subtilă evocare a legendei titanului Prometeu. Pânza roşie de pe piept, pansament din remuşcare, aplicat de oameni binefăcătorului lor, dar şi un semn de bravadă, de recunoaştere a ei. Zarul roşu dintr-un vas de tablă zincată indică dramul de noroc spre care, în frunte cu scribul, se tinde. Pana, în afară de a fi instrument vechi de scris, poate simboliza şi vietatea căreia i-a aparţinut, poate vulturul mitologic, iar lumina din fundal, o aprindere absolută, fixează descoperirea dată de Prometeu pământenilor, focul. Oricum, gestul de a scrie cu o conştiinţă trează este un sacrificiu.

Cartea Dinastia ticăloşilor reuneşte, după cum aflăm din „Sunt furios“, prefaţă semnată de autor, articole apărute în periodice din Oltenia, cele mai multe în cadrul rubricii „În Obiectiv“, din cotidianul regional „Ediţie Specială“, în 2008 şi până la jumătatea anului 2009.

Aplicate la problemele de fiecare zi ale celor mai mulţi dintre noi, articolele sunt elaborate ca un pamflet. Autorul lor devine zeflemitor, cu argumente montate la subiect, la adresa unor funcţionari sau politicieni, pentru că din cauza lor se va fi generat un crepuscul în sistem, dar îşi exercită cu ton balzacian, sensibilitatea umană, când intră în pielea omului obişnuit, dezavantajat pe nedrept într-o conjunctură sau alta.

Uneori, mi se pare că asist la o luptă cu braţele libere, a autorului, cu animale sălbatice, scăpate şi impuse în societate, prin accidente de naturi diferite, ca în fabulele lui Gr. Alexandrescu paşoptistul, când pe uliţi sau câmp, omul intră în dialog cu animale exotice, acestea simbolizând defecte de comportament. Bineînţeles, într-o eventuală revedere cu Mihai Firică, aş încerca să observ la el urma sfâşierilor căpătate în asemenea lupte inegale, dar poate eu, simplul cetăţean, mă aflu rănit şi consumul durerii, pe care jurnalistul a strigat-o în luptă, o luptă scrisă, deja îl ştiu.

Forma participativă a pamfletarului se deduce din recurenţa interogaţiilor retorice, a interjecţiilor, a imperativelor.

Observăm parafrazări ale unor sloganuri de campanie electorală: „Să trăiţi cum aţi votat“ [absolut corect!], ale replicilor unor personaje din piesele dramaturgului I. L. Caragiale: „Noi şi ei“, ale unor titluri de emisiuni tv.: „Am văzut şi blogeri satisfăcuţi“, de texte lirice foarte cunoscute: „Bâlciul deşertăciunilor“ sau de filme premiate: „Moartea domnului Constantinescu“, precum şi preluarea unor titluri de poeme celebre: „Nervi de primăvară“ ori a unor forme de salut aparţinând unor personalităţi din domeniul muzicii: „Bună seara, prieteni!“.

Mihai Firică este un jurnalist atent la problemele publicului sau căruia îi place să vorbească, oricât de mult, cu lumea. Pentru aceasta, întrebuinţează diverse mijloace de comunicare, de la telefon până la chat sau messenger.

Pe linia de messenger, i-am transmis cândva o opinie. A doua zi, am regăsit-o în ziar, prelucrată în spiritul deznădăjduit pe care-l presupunea: generaţia noastră, a celor născuţi în şaptezeci, a produs revoluţia şi dintre noi câţi n-au murit sau cât de simplu era să ne pierdem viaţa în decembrie 89, pentru un scop ce părea nobil: libertatea! Astăzi, putem spune că am făcut revoluţie pentru alţii, pentru oamenii de nimic ai zilei, care se pot îndemna unii pe alţii în cercul lor, rupt de noi: „Carpe diem!“.

Comentariile autorului cărţii Dinastia ticăloşilor se situează între asemenea regrete ale unor participanţi la evenimente istorice şi tensiunile căpătate de cetăţeni în conflicte de prisos cu şefi sau funcţionari. Moravul unora de a-şi afişa în orice prilej, în locul predispoziţiei la fapte, pentru bunul mers al lucrurilor, autoritatea, crezând-o mai durabilă ca piramida, este un laitmotiv al cărţii.

Mihai Firică are păreri în sport, pe care le difuzează sub forma unor epistole, cu destinatar specificat.

Unele materiale sunt de o strictă actualitate, conformă evenimentului discutat, altele, dimpotrivă, au viaţă lungă: se combat metehne morale.

Cartea Dinastia ticăloşilor are destul din atmosfera sumbră a romanului de ficţiune Anul 1984, dar textele lui Mihai Firică sunt nonficţionale. Totuşi, nu-i vina celui care în cetate vorbeşte ce vede.

(Dan Ionescu – Scrisul Românesc, noiembrie 2010)

A debutat în revista „Ramuri“ cu doar câteva luni înainte de a izbucni Revoluţia Română din 1989. Îşi aminteşte cu plăcere de acea perioadă, când a ales să se îndrepte spre poezie autentică, deşi spune: „puteam să procedez ca şi alţii, adică să scriu ode de partid“. În 1996 i-a apărut pe piaţă prima carte – „Biografie sumară“, iar în 1997 cea de-a doua – „Limba şarpelui călător“, ambele premiate.

Despre pasiunea sa pentru poezie spune: „Cred că l-am moştenit pe bunicul din partea mamei, Teclu, din Corlate, care a scris poezie chiar şi când ajunsese octogenar“. În anul 1995, împreună cu alţi colegi de facultate, a fondat revista facultăţii, „Speculum“.

Debutul jurnalistic şi l-a făcut la ziarul „Ziua“, tot în acea perioadă, pe care o cataloghează drept „vârsta inocenţei“, când credea în valorile morale ale societăţii. „Încă mai cred“, spune însă scriitorul adaugând: „Nu trebuie să te alături turmei, dacă tu crezi cu putere în idealuri şi în ceea ce faci. Îşi poţi crea o poziţie individuală“. Apoi au venit cu adevărat anii de succes în mass-media. A început de la reporter şi a parcurs toate etapele până la cea de redactor-şef, în cadrul mai multor publicaţii. În momentul de faţă, Mihai Firică poate fi considerat un jurnalist de opinie care crede în misiunea presei de provincie şi nu are complexe faţă de presa bulevardieră de capitală. El luptă jurnalistic pentru o Bănie cu autentică respiraţie culturală. De mai bine de zece ani este şi realizator TV.

„Am reluat proiectele TV mai vechi,   talk show-ul «Pe mâinile cui?», şi emisiunile «Facem cărţile» şi «Lumea la noi acasă», pe care le moderez la postul de televiziune Oltenia 3 TV“, spune Firică.

Volumul scos anul acesta, „Dinastia Ticăloşilor“, care cuprinde o culegere de editoriale scrise pe parcursul anilor 2008-2009, a fost un real succes, fiind printre cele mai vândute volume în librăriile craiovene. Spune că şi-a dorit să construiescă o carte scandalos de sinceră. „Se ascund în spatele acestor comentarii, luări de poziţie, multe lucruri pe care nu le-am putut exprima într-un limbaj mult mai dur şi nu mă gândesc doar la viaţa politică şi la personajele de la noi care o compun. În cartea aceasta vorbesc despre mass-media, despre economie, despre guvernare. Toate acele personaje transpuse în «Dinastia Ticăloşilor» compun viaţa noastră“, încheie Mihai Firică.

De ce „Dinastia Ticăloşilor“?
Dacă vă uitaţi cu sinceritate în jur, veţi observa că se formează dinastii, iar speranţa noastră de viaţă mai bună este iluzorie din cauza acestor dinastii ale necopţilor. Poate ar fi trebuit să exprim mult mai dur decât în această carte dezamăgirea, dezgustul, deziluziile. Toate, repet, sunt sincere.

Pregăteşti şi altceva?
Lucrez la un alt volum de versuri şi un volum de convorbiri cu Alteţa Sa Principele Radu. Nu este exclusă însă o carieră politică, la un moment dat. Dezgustul meu faţă de ceea ce se întâmplă în viaţa publică este unul întemeiat pe observaţia cotidiană. Încerc să îi înţeleg pe oameni şi detectez cu suferinţă un gol imens acolo unde ar trebui să găsesc mai multă înţelegere, mai multă iubire, mai multă cumpătare.

(Adevărul de Seară – 18.11.2010 - Irma Huculici)

http://www.adevarul.ro/locale/craiova/Craiova-_PORTRET_-_Mihai_Firica-jurnalistul_care_face_cartile_sa_vorbeasca_0_374362648.html

În textul prin care Turcescu a deschis comunicarea prin site cu publicul său sunt câteva lucruri inedite / mărturisiri care pot intra într-o scurtă şi sinceră istorie a presei postdecembriste. Succesul emisiunii “100%” de la Realitatea TV s-a datorat nu doar talentului şi inspiraţiei jurnalistului, ci şi a unui trepăduş machiavelic stipendiat de Adrian Năstase. În dorinţa de a ridica audienţa postului tv, lui Turcescu i s-a garantat independenţa totală într-o televiziune cotrolată de mogulul gunoaielor Silviu Prigoană, proprietarul de atunci al postului. În textul cu pricina găsiţi şi alte informaţii interesante http://www.turcescu.ro/2010/un-sfirsit-e-un-inceput/

Un jurnalist simte că în carieră trebuie să facă o schimbare chiar dacă nu doreşte să o facă… În urma sa rămâne o echipă la voia unui manager sau a unui patron prizonier al intereselor sale financiare. Nu-l bănuiesc pe Turcescu de ipocrizie sau de un joc de imagine. Este felul său de a comunica, un stil propriu, aproape inconfundabil. Aştept de la el mărturisiri complete asupra a ceea ce a trăit în aceşti ultimi ani la Realitatea şi, mai ales, câteva lucruri sincere despre cum funcţionează mecanismul mass media în România. Nu, Robert, nu de patetism trebuie să te fereşti, ci de conjuncturi toxice. Se vede treaba că trebuie să faci un gest radical şi să porneşti pe un alt drum. Succes în tot ceea ce-ţi propui!

Pariul vieţii lui Lee Youn-Taek, deopotrivă jurnalist, poet, dramaturg şi regizor, este acela de transpune marile capodopere ale dramaturgiei într-un stil coreean, adaptând teatrul tradiţional la gusturile unui spectator cosmopolit. Fondator al Institutului Coreean de Teatru în 1994, acesta a avut curajul de a construi o punte între teatrul tradiţional şi ceea ce se întâmplă în marile centre teatrale ale lumii. Enumerarea experimentelor sale îndrăzneţe exclude orice tentaţie de a considera succesul cu Hamlet un simplu accident fericit: „Ogu”, „Faust”, „Hamlet”, „Regele Lear”, „Furtuna”, „Mother”, „Ba-Bo-Gak-Si”, „Citizen K”, „King Yeoun San”, „Queen of Tears”, „Eclipse”, „Do-Sol-Ga”, „Jo Nam Myung”, „Seoul Citizen 1919” şi „Ok Dan Uh”.  Viziunea regizorală a lui Lee Youn-Taek înseamnă dinamism şi culoare, dans şi animaţie scenică de ansamblu. Cel care a fondat încă din 1986 Street Theatre Troupe, ansamblu gândit pentru a oferi spectacole de stradă, în mijlocul publicului, a rămas fidel debutului de sondare a limitelor îmbinării tradiţiei teatrului coreean cu cel al teatrului european.

În Hamlet, scenele sunt reinventate şi transpuse cu ajutorul instrumentelor tradiţionale, nelipsind costumele de epocă, într-un colorit viu, pe o scenă dominată de arborele vieţii. Sunetul ritmat prin nelipsitele tobe şi instrumente cu coarde, dansul măştilor şi mişcările dansatorilor au transformat scena într-un vârtej de culoare şi dinamism. Actorii sunt şi adevăraţi atleţi în acelaşi timp, suprasolicitaţi fizic de la începutul piesei până la părăsirea scenei. Pentru un european, opera shakesperiană în care se îmbină elemente de pansori (muzică tradiţională coreeană cu percuţie şi voce) şi sanjo este pe cât de stranie, pe atât de minunată, prin descoperirea imenselor şi inepuizabilelor modalităţi de expresie ale teatrului oriental.

Hamlet este un nebun zdrenţăros, un cerşetor agil şi un nebun abil, interpretat remarcabil de Ji Hyunjun. Personajul său se apropie foarte mult de modelul chinenezesc al eroului hoinar. Scena duelului este încă un argument pentru apropierea dintre cele două mari şcoli teatrale.

Bae Boram a oferit una dintre cele mai bune interpretări ale Ofeliei în cadrul reprezentărilor ediţiei cu numărul şapte a Festivalului. Naivitatea copilei seduse şi autoabandonarea, mai întâi în braţele dragostei, apoi în cele ale morţii, cântecul tânguitor şi prevestitor al unei nenorociri fără margini aduc lângă Hamletul coreean o fiinţă fragilă şi un personaj de o tristeţe suavă, rod al unei interpretări excelente.

De la intrarea pe scenă, actorii străbătând sala tocmai pentru a păstra legătura cu publicul în mijlocul căruia revin în anumite scene, corul dă armonie întregului ansamblu actoricesc. O maşinărie perfectă pare trupa care interpretează o partitură menită a-l acompania pe Ji Hyunjun, care dă strălucire unui rol pe care nu mi-l imaginam atât de spectaculos transpus în versiune coreeană. Imaginea celor doi îndrăgostiţi peste care se aruncă ţărâna sub care vor dormi rămâne una dintre cele mai puternice văzute pe scena naţionalului craiovean, un alt moment de măiestrie artistică etalat de actorii sud-coreeni. Poate cuvintele vor fi suspectate ca izvorând fie dintr-o generozitate exagerată, fie ca rod al unei surprize pentru spectatorul puţin avizat, prizonier al unei imagini mutilate ani de-a rândul de filmele nord-coreene. Însă cine s-a lăsat copleşit de jocul animat şi de feeria costumelor coreene va fi iertat pentru exclamaţii efuzive, rezumând totul la o invitaţie de a căuta profunzimea artei Extremului Orient în orice chip al manifestării sale.

Finalul este regizat în manieră tradiţională, semnificând reînvierea şi reintegrarea în natură, ca o istorie ciclică pe care spectatorul este provocat să o reinterpreteze, la rândul său actor pe scena vieţii. Năluca lui Hamlet, un nud sculptural aproape perfect, iluminează sala şi neantizează orice încercare de a înţelege spectacolul lumii. Spectatorul îşi simte sufletul dezgolit pe scenă, după jocul plin de hazard şi întrebări istovitoare, într-un peisaj dureros de alb, care se retrage nu pentru a goli viaţa de sensuri, ci pentru a lăsa tăcerea să lămurească până şi cele mai vanitoase spirite. Actorii ies din scenă aidoma nălucilor, transfiguraţi după un joc intens, de o duritate extremă, pentru a reveni chemaţi de ropotele de aplauze ale unui public sedus şi neabandonat. Absenţa de pe agenda festivalului a Street Theatre Troupe din Miriang City ar fi văduvit publicul craiovean de una dintre cele mai interesante reprezentaţii. Lee Youn-Taek, acest surprinzător regizor, a câştigat pariul cu sine şi cu publicul de pretutindeni. Aşteptările au fost nu doar pe deplin, ci şi depăşite copios.

MIHAI FIRICĂ

Distribuţia

• Hamlet                      Ji Hyunjun
• Gertrude                    Kim Sohee
• Claudius                    Lee Seungheon
• Horaţio                      Kim Misook
• Polonius                    Oh Dongsik
• Ofelia, Actor          Bae Boram, Jung Youngmi
• Laertes                       Seo Seunghyun
• Guildenstern              Cho Hwayoung
• Rosencrantz                Kwoun Suyeon
• Fortinbras                    Yoon Jeongseop
• Actor 1                       Han Sangmin
• Actor 2                       Yeum Soonsik
• Actor 3                       Cha Seorin

(SpectActor, iulie-agust)

Am avut privilegiul de a participa la manifestările prilejuite de Jubileul Alteţei Voastre, aceste încântătoare evenimente reunite sub generosul proiect “România. O călătorie regală”, şi, din nou, mi s-a revelat ceea ce înseamnă România Profundă, o ţară mândră, Altfel, cu oameni aşezaţi şi conştienţi de valorile naţionale autentice.

LA MULŢI ANI MAJESTĂŢII SALE REGELUI MIHAI!

TRĂIASCĂ REGELE!

Emil Boroghina

Să nu vi se pară prea mari sau mult prea generoase cuvintele pe care le voi aşterne, în acest spaţiu gazetăresc, despre domnul Emil Boroghină. Le consider nesemnificative pentru cineva care lasă ceva durabil în urma sa. Ceva care a reuşit să ne modifice existenţa şi să dea un alt aer unui oraş nedreptăţit de istorie şi neglijat, de cele mai multe ori, de mai-marii săi dregători vremelnici.

Domnul Boroghină a dăruit Craiovei un festival “Shakespeare”, de care s-a auzit pe toate continentele. Şi, odată cu renumele acestui festival de teatru, s-a dus şi numele Craiovei în lume. Alături de Domnia sa au fost mulţi alţii. Şi aceasta este o realizare în sine, ştiindu-se de meteahna locală de a ne dezbina la orice împrejurare, sub orice motiv. De-a lungul timpului, de la prima ediţie a festivalului, ştiu că oameni din Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova şi-au sacrificat zile şi nopţi pentru a clădi prestigiul unui eveniment lăudat de presa de pretutindeni. Mereu s-au găsit cârcotaşi şi se vor răsuci pe călcâie, doar – doar or mai fi găsind ceva de comentat, dar şi acest “mărunt” obstacol a fost depăşit printr-un soi de diplomaţie numai de domnul Boroghină utilizat. Nu este deloc uşor să construieşti pe un teren, trebuie să o recunoaştem, cel mai adesea neprielnic.

     Craiova nu a fost nicicând recunoscătoare pentru cei care clădesc. Şi nici generoasă. Aproape toate lucrurile remarcabile din acest oraş poartă cu sine un efort imens sau chiar câte o dramă. Aşa este şi în cazul Festivalului Internaţional “Shakespeare”. Ştiu că doar încăpăţânarea domnului Boroghină, atât în timpul mandatului de director al TNC, dar mai ales după pensionare, a salvat, una după alta, ediţiile acestei sărbători artistice. La fel, nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni sau să arunc în derizoriu eforturile mai mult decât lăudabile ale atâtor altora care, pentru a găsi resursele necesare, au bătut la uşi sau au insistat acolo unde mai greu se găseşte înţelegerea firească a lucrurilor cu adevărat importante. La finalul fiecărui spectacol al ediţiei care va începe pe 23, una care se anunţă de excepţie, voi aplauda şi pentru toţi aceşti oameni şi efortul lor rămas în penumbră. Oameni care au lucrat împreună cu domnul Emil Boroghină şi au demonstrat că se poate construi, dacă există inteligenţă, efort şi talent. Toate acestea se traduc simplu: a sfinţi locul. Sunt convins că proiectul acesta minunat va dura cu mult mai mult decât şi-ar putea imagina chiar şi domnul Boroghină.

Sunt şi la Craiova oameni care ridică pe umerii lor poveri, pentru a înnobila locul în care atâţia alţii doar supravieţuiesc. Spre norocul acestui oraş şi cinstea lor.

S-au scurs câţiva ani de la dispariţia sa dintre noi. Zilele trecute, am zâmbit amar când am primit un mesaj în care eram anunţat că se va desfăşura o întâlnire pentru a-l evoca pe Romulus Diaconescu, adică ne vom aduna mai mulţi scriitori şi vom face exerciţii de aducere aminte. Ce am păstrat de la prietenul nostru Romulus şi cât rămâne din scrisul său? Nu puţine lucruri. Mărturisesc sincer că, de la dispariţia sa, am recitit în bună măsură ceea ce a scris. Interviurile sale cu mari personalităţi culturale nu sunt deloc atinse de vreme, fără a avea acele aluviuni conjuncturale dificil de evitat. La recitire trec fără nicio îndoială proba timpului. La fel, proza sa are vigoarea unei construcţii ce trădează spiritul fin al detaliului pe care, îmi place să cred, o au doar fotografii şi jurnaliştii. Nu spun aceste lucruri din prietenie. Îmi place să cred că Romulus Diaconescu rămâne un scriitor cu mult mai important pentru generaţia sa, oraşul său şi, mai ales, cei care l-am cunoscut, chiar decât suntem dispuşi să acceptăm.

Întâmplarea a făcut să fim foarte apropiaţi în ultimii ani ai vieţii sale, dedicaţi presei, scriind la aceeaşi publicaţie. A avut mereu tăria opiniei şi a fost respectat şi pentru acest lucru. În semn de preţuire şi ca semn de neuitare, i-am dedicat prima mea carte de publicistică (lui şi altui prieten dispărut, Patrel Berceanu). Mi-am spus mereu că, trăind în acelaşi oraş şi în preajma aceloraşi oameni, nu se poate ca urmele sale să dispară în neant. De multe ori, aflat în situaţii de care prietenul meu îmi vorbea, mi-am zis că retrăiesc anumite întâmplări prin care el a trecut. Poate că acestea sunt blestemul şi bucuria de trăi în Craiova, mai ştii? Am încercat să împrumut din detaşarea sa târzie în a privi lucrurile şi oamenii. Romulus Diaconescu nu putea urî şi nici nu se putea rupe de prieteni, chiar şi când aceştia uitau să-i mai fie prieteni. Pot depune oricând mărturie că nu-i detesta, oricât de multă răutate ar fi vărsat împotriva sa. A fost un om bun şi un scriitor veritabil. Ceea ce poate părea prea puţin spus dar, credeţi-mă, nu este deloc aşa.

Îmi este atât de dor de el, deşi mi se pare că mai alaltăieri m-am despărţit de Romulus Diaconescu, prietenul meu mai mare.

Principele Radu: Răspunsul trebuie căutat prin prisma trecutului recent, nu doar prin cea a prezentului. În decembrie 1989, România s-a îndreptat, ca toate ţările din zonă, spre democraţie. După 20 de ani de efort, uneori încununat de succes, ne dăm cu toţii seama că viaţa democratică şi legislaţia europeană nu sunt de ajuns pentru ca ţara noastră să fie cu adevărat liberă şi democratică. Ce anume lipseşte?
Lipsesc instituţiile, comportamentul public şi profesionalismul. Când, în decembrie 1947, Regele era gonit, odată cu el nu a plecat doar monarhia. A plecat competenţa, au plecat la Canal specialiştii din toate domeniile publice, au fost demolate complet instituţiile statului.

“Lipsesc instituţiile şi profesionalismul”

Ele nu au revenit, odată cu democraţia, în 1989. De aceea, astăzi asistăm la un fenomen paradoxal: avem democraţie, avem un început de prosperitate, o economie liberă, dar avem domnia bunului plac, în loc de forţă instituţională, avem dispreţ pentru Constituţie, în loc de etică, avem scurtcircuitarea legii pe diverse căi democratice, avem lipsă de respect şi încredere şi, mai ales, avem 20 la sută din populaţie care preferă să stea departe de România, din mâna puternicilor de astăzi. Oamenii sunt dezamăgiţi nu de sărăcie sau de criza economică, ci de liderii lor. Românii nu sunt mândri, nu au încredere, nu au sentimentul că are cineva grijă de ei. Moral vorbind, România este un mare orfelinat în care găseşti de toate. Criza instituţională, ca şi criza morală şi cea a mijloacelor nu sunt o caracteristică doar a României. La un alt nivel şi într-un alt context, crizele sus-numite sunt prezente şi în Franţa, Germania, Italia, chiar şi în Marea Britanie.

Rep.: Care este viziunea Casei Regale privind rolul şi locul României în context european?

Principele Radu: Casa Regală este coloana vertebrală a statului român modern, ea a dat trei şefi de stat de primă valoare şi a continuat să reprezinte garanţia valorilor europene şi perene în context naţional şi statal. România a fost aşezată şi menţinută la locul ei european de regi. Generaţia a cincea, a Principesei Moştenitoare Margareta, va continua acest efort până la sfârşitul zilelor.

Principele Radu: “Preşedintele reprezintă statul, nu îl conduce”

Rep.: Retragerea candidaturii Alteţei Voastre de la Preşedinţia României a fost un gest surprinzător. Consideraţi că numeroşii susţinători ai Alteţei Voastre au înţeles pe deplin motivele ce au stat la baza acestei decizii?

Principele Radu: Candidatura mea nu a intenţionat înlocuirea unui om cu un altul, ci corectarea sistemului păgubos de până acum, în care primul politician al ţării devine preşedinte, lucru aflat în ascuţită contradicţie cu Constituţia României. Preşedintele român reprezintă statul, nu îl conduce. Rolul politic exclusiv îl are prim-ministrul. De aceea, este normal ca un şef de partid să lupte să câştige alegerile parlamentare, nu prezidenţiale. Astfel, el poate avea majoritate parlamentară şi dreptul de a forma Guvernul. Toate acestea sunt limpede spuse în Constituţie. Din cauza obsesiei ceauşiste, care este încă prezentă în minţile politicienilor, ca un fel de complex de inferioritate dificil de înlăturat, toată lumea crede că suprema satisfacţie politică este să devii preşedinte. Majoritatea politicienilor ignoră evidenţa că preşedintele nu are niciun mijloc constituţional, financiar sau administrativ de a conduce politic ţara. Dacă o face, totuşi, este prin încălcarea crasă a Constituţiei. Oamenii de rând – societatea românească profundă – au înţeles foarte bine acest lucru de la mine. De aceea am atât de mulţi susţinători. Oamenii cu putere, adică cercul relativ restrâns al politicienilor, marilor oameni de afaceri şi media centrală, au rămas imuni la propunerea mea. Nu au înţeles-o şi nu au avut nevoie de ea.

Principele Radu: “Politicienii fac o confuzie gravă între scop şi mijloace”

Rep.: Cunosc faptul că nu doriţi să vă implicaţi în lupta politică, poziţie exprimată clar de Casa Regală a României. Totuşi, de ce în mai multe rânduri aţi avut declaraţii critice la adresa clasei politice actuale?

Principele Radu: Critica mea nu era una de pe poziţie politică, ci de pe poziţie statală. Nu am fost niciodată (lucru foarte greu de înţeles astăzi) adeptul unei anume doctrine politice. Am colaborat bine şi cu creştin-democraţii, şi cu socialiştii, şi cu liberalii, din 1997 încoace. Niciodată nu am exprimat păreri (bune sau rele) asupra deciziilor lor politice. De aceea am şi reuşit să stau alături de ei mai bine de un deceniu.
I-am criticat atunci când, prin comportamentul lor public, compromiteau democraţia şi instituţiile pe care le serveau. Una este să stai în Parlament şi să te lupţi politic (lucru perfect justificat şi chiar lăudabil) şi alta este să-ţi baţi joc cu primitivism, grosolănie şi brutalitate de instituţia pe care o conduci, numai fiindcă aşa crezi tu că poţi să-ţi arăţi forţa. De altfel, mai toţi politicienii Europei de astăzi fac grava confuzie între scop şi mijloace. Ei cred că, dacă-ţi petreci viaţa fiind mai iute decât rivalii tăi, dacă manevrezi, manipulezi, şmechereşti şi unelteşti, eşti tare. De fapt, nu eşti. Cei mai mulţi vor ieşi din istorie în ziua în care vor ieşi pe uşă, din biroul primit cu chirie de la istorie.

Principele Radu: “O ţară fără autostrăzi dar cu bancuri despre autostrăzi este uşor de manipulat”

Rep.: Cum priviţi diversele încercări de discreditare a Casei Regale a României, a Maiestăţii Sale Regele Mihai, inclusiv a Alteţei Voastre? De ce minciuna şi manipularea încă îşi găsesc locul în spaţiul public, pentru a lovi în tradiţia şi istoria României?

Principele Radu: Pentru că o societate fără instituţii, fără etică şi fără respect al profesionalismului şi al valorilor este o societate vulnerabilă, slabă, ambiguă. Este uşor de manipulat o ţară care, în loc de autostrăzi, are bancuri despre autostrăzi. O ţară în care inculpaţii vorbesc despre supremaţia justiţiei, în care securismul condamnă comunismul şi viceversa. Ironia sorţii este că noi am crezut acum 20 de ani că democraţia va rezolva totul. Nu este aşa, după cum se vede. Kennedy spunea, de altfel: “Democraţia este un mod de guvernare foarte grea. Ea cere însuşirile cele mai înalte de disciplină şi stăpânire de sine, voinţa de a face sacrificii în interesul general şi educaţie.”

Principele Radu: «România, Altfel», un proiect pentru o Românie cu instinctul binelui

Rep.: “România, Altfel” este proiectul pe care Alteţa Voastră l-a propus societăţii româneşti. Nu cred că ne mai putem permite luxul de a nu ţine cont de ignoranţa în care este menţinută o parte a societăţii şi, deopotrivă, de interesele meschine ale multor politicieni. În ce măsură credeţi că “România, Altfel” se va materializa?

Principele Radu: În măsura în care România va redobândi instinctul binelui. Viziunea noastră pe 30 de ani are deja trei ani de la lansarea publică. Anumiţi paşi s-au făcut. Societatea românească nu este lipsită de instinctul binelui, nici de bun-simţ. De exemplu, în anumite comunităţi locale lucrurile merg destul de bine. Economia privată are instinct prin definiţie. Intelectualitatea anonimă, zecile de mii de oameni cu carte din oraşe, orăşele şi comune sunt cât se poate de buni europeni. Dar, aşa cum spuneam, la nivelul elitei este o gravă carenţă de moralitate, instinct al binelui, generozitate, simţ de răspundere şi demnitate. Fără lideri, România nu poate avea nicio viziune nici pe 30 de ani, nici pe mai puţin. Casa Regală are rolul de a inspira, de a reprezenta, de a încuraja şi de a atrage atenţia. Nu este nici responsabilitatea noastră şi nu este nici în puterea noastră de a construi kilometri de autostrăzi.

Principele Radu: Oltenia, printre cele mai preţioase provicnii istorice

Rep.: Aţi revenit de mai multe ori în Oltenia, fie însoţindu-i pe Majestatea Sa Regele Mihai şi pe Majestatea Sa Regina Ana, fie împreună cu Alteţa Sa Principesa Moştenitoare Margareta, fie singur. Am avut de câteva ori bucuria să dialogăm şi, prin interviurile şi articolele publicate sau prin materialele de televiziune, să împărtăşiţi din proiectele Casei Regale pentru dezvoltarea durabilă a acestei provincii istorice româneşti. Care sunt viitoarele proiecte în care vă veţi implica pentru sprijinirea Olteniei şi a Craiovei, în special?

Principele Radu: Oltenia este una dintre provinciile istorice cele mai preţioase. Rareori găseşti atâta bogăţie culturală, tradiţie, istorie şi efervescenţă economică (în anumite epoci, desigur) ca aici. Prezentul oltean nu este la înălţimea trecutului. Acest lucru îl ştim cu toţii. Sunt bucuros să constat că multe domenii se bucură de slujirea unor oameni competenţi, generoşi şi talentaţi: educaţia, economia, arta, domeniul militar, viaţa socială şi mass-media. Existenţa acestor oameni mă face să revin în Oltenia şi să fiu plin de speranţă. Anii trecuţi am fost mereu prezent în Craiova, Târgu Jiu, Motru, Rovinari, Slatina, Caracal, Balş, Corabia, Râmnicu Vâlcea şi atâtea alte aşezări urbane şi rurale.
Voi susţine un şir de patru prelegeri la Universitate, din martie până la sfârşitul anului universitar. Voi veni la televiziunile şi în redacţiile ziarelor craiovene, voi merge la elevii de liceu, voi încuraja companiile economice private, voi fi alături de militari, voi vizita parohiile şi voi încerca să dau o mână de ajutor prezentului, conform cu poziţia de membru al Familiei Regale.

Interviu realizat de Mihai FIRICĂ

(Ediţie Specială – 06.03.2010)

Jurnalistul şi scriitorul Mihai Firică a făcut apel la luat atitudine, în cadrul Târgului de Carte «Gaudeamus» – Prin cel de-al patrulea volum din cariera sa, scriitorul craiovean oferă o colecţie de editoriale şi analize politice

“Pentru cei care sunt orbiţi de putere şi îşi imaginează că-l pot folosi drept agent electoral pe Dumnezeu, mă rog să le dea mai multă inimă şi mai multă minte. Şi să-i ierte. Iar dumneavoastră, celor mulţi, mă rog să vă deschidă ochii, pentru ca nu cumva să-i mai votaţi pe cei fără de Dumnezeu.”

Prin aceste cuvinte, Mihai Firică îşi alege să patalameze clasa politică din România, cartea sa intitulată crud “Dinastia ticăloşilor” fiind, de fapt, o invitaţie la o radiografie a politicienilor din zilele noastre.

Colecţia de editoriale publicate de-a lungul timpului în cotidiene locale sau centrale este adunată din 2008 şi 2009 şi reunită sub un titlu considerat de mulţi critici drept unul dur, dar perfect realist.

“Am vrut să construiesc o carte, spun eu, scandalos de sinceră, pentru că textele sunt sincere. Se ascund în spatele acestor comentarii, luări de poziţie, multe lucruri pe care nu le-am putut exprima într-un limbaj mult mai dur şi nu mă gândesc doar la viaţa politică şi la personajele de la noi care o compun. În cartea aceasta vorbesc despre mass-media, despre economie, despre guvernare. Toate acele personaje pe care le veţi redescoperi din realitate, transpuse în «Dinastia Ticăloşilor», compun viaţa noastră. De aceea cred că este extrem de important pentru un jurnalist să expună temele sale în discuţie. De ce dinastie? Dacă vă uitaţi cu sinceritate în jur, veţi observa că se formează dinastii, iar speranţa noastră de viaţă mai bună este iluzorie, din cauza acestor dinastii ale necopţilor. Poate ar fi trebuit să exprim mult mai dur în această carte dezamăgirea, dezgustul, deziluziile. Toate, repet, sunt sincere. Dezgustul meu faţă de ceea ce se întâmplă în viaţa publică este unul întemeiat pe observaţia cotidiană. Acest oraş este plin de ologi, de ciungi, de oameni mutilaţi. Să vă uitaţi la feţe craiovenilor, ale celor care ne înconjoară, şi să încercaţi să pătrundeţi dincolo de ele, să încercaţi să aflaţi ce se află în sufletele oamenilor. Eu încerc să îi înţeleg pe oameni şi detectez cu suferinţă un gol imens acolo unde ar trebui să găsesc mai multă înţelegere, mai multă iubire, mai multă cumpătare”, a declarat Mihai Firică la prezentarea cărţii sale.

Jurnalism de front

Prezenţi ieri la lansarea volumului “Dinastia ticăloşilor”, doi dintre oamenii de litere importanţi din Craiova – Nicolae Marinescu, directorul Grupului Editorial Aius, care a oblăduit opera lui Mihai Firică în condiţii grafice impresionante, şi scriitorul George Popescu – şi-au exprimat interesul faţă de scriiturile autorului.

“Mihai Firică are un limbaj extrem de îngrijit, de o mare acuitate expresivă, chiar dacă într-o stilistică foarte simplă. În Mihai Firică îl regăsesc pe celebrul scriitor şi gazetar local Felix Aderca. Autorul spune că această carte este scandalos de sinceră, eu spun că această carte este o carte de o scriitură crudă la adresa personajelor care se găsesc în acest volum”, a declarat scriitorul George Popescu.

Directorul Editurii Aius, Nicolae Marinescu, a făcut chiar o paralelă între condiţia scriitorului Mihai Firică şi cea a marelui actor Ion Caramitru, vizavi de scena politică din România.

“Mihai Firică este unul dintre jurnaliştii, puţini la număr, cu talent literar, care ştiu să scrie astfel încât toate gândurile şi sentimentele sale să ajungă aşa cum trebuie la cititorii săi. Ion Caramitru, prezent la Craiova, într-o zi, întrebat fiind de ce nu mai apare în viaţa publică, spunea: «Mi-e ruşine!» Mărturisesc, am fost decepţionat de această poziţie a unui actor de mare importanţă pentru ţara noastră. În schimb, Mihai Firică este încă pe baricade, iar cartea lui este una foarte importantă”, a declarat Marinescu.

Maratonul se încheie sâmbătă

Vineri au mai fost lansate volumele “Îngere, vii?”, semnat de Gheorghe Truţă. Tot vineri, a avut loc faza zonală a Concursului naţional de lectură “Mircea Nedelciu”. A fost organizat un spectacol de muzică şi dans, precum şi dezbaterea “Întâlnirile mozaicului”. A mai fost lansată cartea lui Marin Sorescu, “La lilieci”, şi a fost prezentată o colecţie de atlase şcolare. Sâmbătă, începând cu ora 12, are loc decernarea premiilor Târgului “Gaudeamus”.

“Agresivi, mediocri şi flecari, cei mai mulţi dintre politicienii de acum folosesc aproape toate procedeele odioase de a se servi de sistem, transformând manipularea, teroarea colectivă şi minciuna în instrumente uzate de folosirea în exces”, a declarat Mihai Firică. (Cosmin Horjan – Ediţie Specială 27.02.2010)

Cartea ,,Dinastia ticalosilor,, poate fi gasita la libraria Thalia de langa Teatrul National Craiova sau comandata on-line la Editura Aius www.aius.ro

http://www.editie.ro/new/mod.php?mod=stiri&sectiune=online&idcat=34&idstire=93772&title=S-a-lansat-Dinastia-Ticalosilor–o-carte-scandalos-de-sincera

“Am vrut să construiesc o carte, spun eu, scandalos de sinceră, pentru că textele sunt sincere. Se ascund în spatele acestor comentarii, luări de poziţie, multe lucruri pe care nu le-am putut exprima într-un limbaj mult mai dur şi nu mă gândesc doar la viaţa politică şi la personajele de la noi care o compun. În cartea aceasta vorbesc despre mass-media, despre economie, despre guvernare. Toate acele personaje pe care le veţi redescoperi din realitate, transpuse în Dinastia Ticăloşilor compun viaţa noastră. De aceea, cred că este extrem de important pentru un jurnalist să expună temele sale în discuţie.

De ce dinastie? Dacă vă uitaţi cu sinceritate în jur, veţi observa că se formează dinastii, iar speranţa noastră de viaţă mai bună este iluzorie din cauza acestor dinastii ale necopţilor. Poate ar fi trebuit să exprim mult mai dur decât în această carte dezamăgirea, dezgustul, deziluziile. Toate, repet, sunt sincere.

Dezgustul meu faţă de ceea ce se întâmplă în viaţa publică este unul întemeiat pe observaţia cotidiană. Acest oraş este plin de ologi, de ciungi, de oameni mutilaţi. Să vă uitaţi la feţe craiovenilor, ale celor care ne înconjoară şi să încercaţi să pătrundeţi dincolo de ele, să încercaţi să aflaţi ce se află în sufletele oamenilor. Eu încerc să îi înţeleg pe oameni şi detectez cu suferinţă un gol imens acolo unde ar trebui să găsesc mai multă înţelegere, mai multă iubire, mai multă cumpătare”, a declarat Mihai Firică la prezentarea cărţii sale. (Oltenaşul)

http://www.oltenasul.ro/?p=1761

CUVÂNT ÎNAINTE

Sunt furios!

Sunt furios! Aş putea fi indiferent…

Cred cu putere că tăcerea complice este un lux şi un preţ mult prea scump, aşa că, riscând să exprim agresiv şi simplist frustrările celor mai mulţi dintre noi, provoc pe oricine crede că speranţele s-au epuizat. Şi mai cred că inteligenţa şi credinţa pot reconstrui drumul către echilibru social, onestitate şi competenţă publică. Nu cred că este un lux sau o iluzie faptul că ne putem recupera România noastră. O ţară cu tradiţie democratică, dominată de valori autentice, cu oameni animaţi de credinţă şi cu capacitatea de a înţelege lucrurile înălţătoare.

Dar ce avem în prezent şi, dacă suntem oneşti, ce am avut în ultimele două decenii? Avem politicienii pe care-i merităm, nu-i aşa? În numele unor principii enunţate cu un ton strident, cu o emfază ce trădează putregaiul din spatele lor, sunt parazitate binele public şi interesul naţional. Agresivi, mediocri şi flecari, cei mai mulţi dintre politicienii de acum folosesc aproape toate procedeele odioase de a se servi de sistem, transformând manipularea, teroarea colectivă şi minciuna în instrumente uzate de folosirea în exces.

Spre ce ne îndreptăm şi cum putem schimba direcţia fără riscul de a fractura, grav şi iremediabil, legătura cu acele lucruri luminoase din trecutul nostru? Când speranţele românilor sunt obiect de amuzament atât pentru cei care deţin puterea, cât şi pentru cei care le urmează, nu este această întrebare ridicolă? Am încercat prin însemnările mele în “Jurnalul public” să fixez propriul traseu de urmat şi să-l marchez cu mai multe repere. Depolitizarea administraţiei, onestitatea oamenilor legii, constrângerea celor aleşi să-şi respecte mandatul şi responsabilitatea în cheltuirea banului public par doar enunţuri naive ale unui jurnalist care, purtat de elanul liric interior, sfârşeşte prin a fi doar un visător.

Am reunit în volumul “Dinastia ticăloşilor” articole apărute în periodice din Oltenia, cele mai multe în cadrul rubricii “În Obiectiv”, din cotidianul regional “Ediţie Specială”, în 2008 şi până la jumătatea anului trecut. Am aplicat o selecţie de natură a construi o piesă în care, chiar şi după trecerea timpului, personajele îşi vor păstra conturul. Cu siguranţă că, recitite, comentariile politice sau simplele înregistrări ale seismografului vor acumula şi alte semnificaţii decât cele de la data publicării. Unde ne vom situa peste, să spunem, un deceniu? Schimbarea câtorva personaje ar fi nesemnificativă dacă sistemul politic nu va fi reconstruit din temelii. Cum va arăta societatea românească peste alte două? Acum, când scriu aceste rânduri, sunt furios. Dar încă am puterea să sper. Asemenea naufragiatului, am lansat mesaje pe care le-am trimis celor care mai au puterea să spere, să asculte şi să creadă că lucrurile pot fi altfel în România. (16 februarie 2010)

Încerc să-mi reamintesc filmele şi piesele în care l-am văzut jucând. Multe, foarte multe. Interpreta mai ales acele roluri extrem de dificile tocmai prin antipatia personajelor. Să nu-mi spuneţi că Lăscărică nu vă era mult mai simpatic decât comisarul Moldovan, alias Sergiu Nicolaescu! Sunt multe roluri pe care interpretat în felul său special. Mi se pare imposibil să accept că un alt actor ar putea juca aceleaşi roluri. Şi nici locul său pe scena publică nu cred că va mai putea fi ocupat de cineva. Discret, fără a provoca zgomotul de care atâţia alţii au nevoie pentru a se impune şi fără emfază. Un mare artist nu are nevoie decât de respectul spectatorilor săi. Dinică a avut şi dragostea lor. Ceea ce-l face şi mai plăcut pentru memoria noastră.

Încă nu cunosc detaliile dispariţiei sale. Nimic nu prevestea dispariţia lui Gheorghe Dinică. De fapt, nici în cazul lui Ştefan Iordache publicul nu a fost prevenit. Pur şi simplu s-a întâmplat. Mi se pare tare ciudat că anumite persoane publice sunt transportate în spitale sau clinici din Occident, unde se pot face intervenţii imposibil de realizat în România. Cei pe care-i caricaturiza în “Ticăloşii” sunt beneficiarii unui sistem care asigură privilegii doar pentru “oamenii de succes”. Nu şi marile personalităţi.

N-am citit nimic rău despre Gheorghe Dinică. Nici în cronicile de film sau de teatru, nici în articole din presa cotidiană. Mai rar o aşa vedetă, nu-i aşa? Este un moment atât de trist şi, totuşi, nu pot să nu contrapun imaginea sa atâtor vedete de mucava, contrafăcute cu ajutorul scandalurilor ticluite şi a cotizaţiilor unor sponsori dubioşi. De la maestrul Dinică rămânem şi cu o măsură a valorii autentice, greu de egalat în sine şi la care ne vedem obligaţi să ne raportăm. Exemplul său de profesionalism şi decenţă este mai presus decât orice mesaj trâmbiţat de făţarnicii lipsiţi de onoare şi talent. Actorul a plecat. După el rămân atâtea lucruri minunate, care ne dau sentimentul că va fi mereu prezent lângă noi. Doar marile personalităţi reuşesc acest lucru. (ÎN OBIECTIV, 11.11.2009, Ediţie Specială)

Cunoşteam cărţile şi talentul literar al acestui autor din urmă cu mai bine de 10 ani. Doar comoditatea mă împiedică să caut în bibliotecă una dintre primele sale cărţi, pe care mi-a scris un autograf. De-a lungul timpului, fără a vorbi aici de cariera sa politică, l-am urmărit şi nu am fost dezamăgit. Fiecare apariţie în public este un spectacol agreabil. Originea sa de armean este un dar care colorează discursul său, pune o tuşă puternică de vivacitate şi imaginaţie debordantă. Altfel, Varujan Vosganian are rigoarea germanică. Amănuntele nu sunt pentru el un element aluvionar, ci susţin tocmai argumentaţia neechivocă. Excelent orator şi o apariţie masculină care farmecă publicul prin colocvialitate şi echilibru.

Dacă acesta este personajul, cu siguranţă nu înţelegeţi de unde surpriza pentru mine. Ei bine, Varujan Vosganian este un poet acceptat de breasla scriitoricească. Însă cronicile şi nici cititorii nu au fost entuziasmaţi de versurile sale. Poate că este nevoie de timp, de decantări sau, cine ştie, nu a venit timpul pentru marele volum. Surpriza mi-a produs-o cu romanul său “Cartea şoaptelor”, carte apărută la editura Polirom şi lansată în vară şi la Craiova. O carte care scoate la iveală un prozator fascinant. Dacă Nicolae Breban l-a recomandat drept un excelent portretist, vă daţi seama că eu nu am ce să mai adaug.

“Cartea şoaptelor” este tomul pe care aşteptam să îl citesc de la un autor român. Una care să se aşeze pe primul raft al bibliotecii, lângă marii clasici ruşi şi puţin mai la dreapta de povestitorii sud-americani. Cred că povestea şoptită a suferinţei armenilor, repovestită de Varujan Vosganian, va marca literatura română. Poate că mă entuziasmez prea mult în cadrul unei rubrici în care preponderenţa o au articolele politice, însă lăsaţi-mă să visez frumos. Dacă tot ne-am bucurat că Herta Muller a câştigat Nobelul pentru literatură, de ce să nu visăm că autorul “Cărţii şoaptelor” va fi promovat şi descoperit la timp de cei care decernează râvnitul premiu? Credeţi-mă pe cuvânt şi căutaţi această carte: un politician vă va face o imensă bucurie prin proza sa! (ÎN OBIECTIV, 30.10.2099, Ediţie Specială)

Fântâna Popova (cunoscută şi sub numele de Fântâna Basarabeştilor) a fost ctitorită în 1613, apoi refăcută de Matei Basarab la 1651, iar în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea de Alexandru Ipsilanti. Fântâna Obedeanu a fost ridicată în 1756. Fântâna Odobescu a fost ctitorită în 1774. Doi negustori de porci sunt cei care au ridicat Fântâna Purcarului în 1818. Fântâna Jianu a fost ridicată la începutul secolului al XVIII-lea şi este situată la intrarea în Grădina Botanică. Legenda spune că aici s-a odihnit şi răcorit haiducul Iancu Jianu. Fântânile din zona Pieţei Chiriac sunt tot de acum două secole. Altele au fost ctitorite în secolul trecut, cele mai multe în perioada interbelică. În periplul meu pe la aceste locuri cu o istorie miraculoasă din Bănie, am avut surpriza să aflu că unele au fost ridicate în perioada comunistă. Craiovenii au păstrat tradiţia ctitoririi de fântâni spre odihna unor semeni dispăruţi prematur. În Parcul “Romanescu” a fost ridicată o fântână în cinstea celor ucişi în decembrie 1989…

Numai că starea lor m-a întristat: abandonate în paragină, murdărite şi îngropate în gunoaie, distruse şi infestate. Unele se află pe lista obiectivelor de patrimoniu. Teoretic, legea le protejează. O simplă căutare pe internet vă va arăta că unele dintre aceste fântâni figurează printre obiectivele turistice din Craiova. Chiar nu aş vrea să vă invitaţi vreun oaspete din alt oraş să le viziteze acum! De ce ar trebui să ne preocupe aceste fântâni? Agenda noastră de priorităţi este aglomerată cu alte lucruri sau evenimente decât refacerea cişmelelor. Nici agenda “gospodarilor” urbei nu cuprinde şi refacerea fântânilor. Nici cei din prezent, nici cei de acum cinci ani, nici cei care au fost în urmă cu 20 de ani sau mai multe decenii. Ignoranţa şi incompetenţa nu sunt “invenţii” recente…

Împreună cu câţiva prieteni am iniţiat un proiect pentru revitalizarea acestor monumente de care nu ştim decât să ne batem joc. Încercăm ca un număr cât mai mare de craioveni să fie conştienţi de gravitatea situaţiei şi, dacă reacţia celor obligaţi să întreprindă ceva va întârzia, ne vom asuma noi efortul ca măcar o parte dintre monumente să fie refăcute. Nişte cârcotaşi au insinuat că intenţiile noastre ar fi ţintit imaginea primarului Solomon, care investeşte în arteziene şi toarnă asfalt cu firmele controlate de mafia portocalie, însă nici nu prea ai cum să răspunzi unora ca ei. Nici pe departe. Le răspund că ar fi fost o miză mult prea mică. Este vorba de vreo 50 de ani de comunism şi de vreo 20 de ani bezmetici, în care nu s-a făcut nimic bun pentru aceste fântâni. După cum nu s-a făcut nimic semnificativ pentru clădirile de patrimoniu din zona istorică a Craiovei. Dacă iubim cu adevărat acest oraş, dacă respectăm tradiţia şi dacă îi înţelegem tradiţia, nu putem să rămânem indiferenţi. O spun simplu şi răspicat, fără ocolişul, ezitări sau interpretări. Ca între olteni.

Epicentru al crimei organizate, Craiova este un păienjeniş al relaţiilor tovărăşeşti între infractori şi oamenii legii. Pe lângă ei, vinovaţi suntem şi noi, care n-am făcut decât să chibiţăm de pe margine. S-a schimbat ceva după moartea pacientului Mihai Constantinescu pe holurile Spitalului Judeţean de Urgenţă Slatina? Mă tem că nu. Dar după crimele de la Braşov, provocate de bolnavul închipuit eliberat de medicii şi magistraţii complici, se va mişca măcar un fir de praf de pe dosarele cu greutate pitite în sertarele procurorilor? Aş fi naiv dacă aş crede că nesimţirea şi iresponsabilitatea pot fi curăţate de sângele nevinovat vărsat în faţa unei case de schimb valutar.

Descrierea întregului lanţ de vicii ale sistemului, alimentat de intervenţia atâtor şmecheri de tranziţie prin intervenţii brutale asupra angajaţilor bugetari, pare de un absurd imaginat doar de genialul scriitor Kafka. Justiţia din Craiova este cancerigenă! Toţi infractorii periculoşi eliberaţi provizoriu pe baza unor acte medicale şi sentinţe discutabile nu s-au mai întors în penitenciare! Mai mult decât atât, infractori reţinuţi pentru acte de violenţă sau de mare corupţie sunt eliberaţi de filiera doljeană a magistraţilor plătiţi de crima organizată. Sunt lucruri cunoscute de Serviciile Secrete şi de cele mai înalte autorităţi ale statului. Există rapoarte cu nume, situaţii şi informaţii suficiente pentru ca mecanismul infernal pus în slujba crimei organizate să fie demontat. Nu s-a făcut nimic în ciuda declaraţiilor alarmante făcute de poliţişti, care au incriminat de atâtea ori iresponsabilitatea magistraţilor craioveni. Abia acum căutăm vinovaţi, pentru că un executant al ordinelor lumii interlope a fost scăpat de sub control şi a ucis doi nevinovaţi? Presiunile UE au fost tratate cu dispreţ, sistemul rămânând în mâna interlopilor, în timp ce politicienii profită şi au îngropat subiectul luptei împotriva rechinilor. Niciun caz de mare corupţie nu s-a soldat cu o sentinţă de condamnare! Ce vreţi mai mult de atât?

Vocile critice din interior la adresa lui Tăriceanu şi a camarilei sale, adică adevăraţii vinovaţi pentru aruncarea PNL în opoziţie, încă nu sunt suficient de puternice. Ludovic Orban încearcă să construiască o nouă identitate pentru singurul partid istoric rămas pe prima scenă politică. Deocamdată, în jurul său sunt puţini liberali. Majoritatea, lipsiţi de curajul de a se angaja la reconstrucţia imaginii unei formaţiuni care să ofere o alternativă, preferă să amestece nostalgic frânturi din beneficiile perioadei în care PNL s-a aflat la guvernare şi viziuni măreţe de revenire pe fondul crizei economice. Tabăra conservatoare din jurul fostului premier pare a nu se sinchisi de atacurile lui Orban sau Antonescu.

De altfel, majoritatea filialelor judeţene sunt controlate de băieţii din anturajul lui Tăriceanu, semn al unei morbidităţi premature la nivelul speranţelor de reformare a acestei formaţiuni. Ce se va alege de PNL dacă garda nu se va schimba? Probabil, rezultatele la viitoarele alegeri locale şi parlamentare vor fi înjumătăţite din cauza numărului mare de fugari, a lipsei de credibilitate şi a incapacităţii de a transmite un mesaj clar de dreapta. Dacă liberalii nu se vor trezi din starea de contemplare a guvernării, va fi prea târziu când îşi vor da seama că, la adăpostul procentelor obţinute norocos la alegerile parlamentare, nu se poate rezista în faţa tăvălugului de stânga. Inşi precum Mihai Voicu, pentru a ne rezuma la exemplul Doljului – cel mai la îndemână şi suficient de sugestiv pentru cititorii noştri -, nu fac decât să controleze filialele pentru a-i asigura lui Tăriceanu fotoliul de şef al PNL. O atitudine extrem de nocivă, falimentară pe termen mediu şi lung pentru liberali.

Ce se va întâmpla în PNL după ce liberalii vor fi schimbaţi din administraţie şi directorimea partidului va fi smulsă din scaune de tsunamiul de stânga? Este foarte probabil ca împotriva lui Tăriceanu să izbucnească un adevărat vacarm şi abia atunci alternativa Orban va fi validată de majoritatea liberalilor drept soluţie pentru o schimbare firească şi necesară la vârful partidului.