Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Interviu cu senatorul Irinel Popescu, Director medical al Institutului Clinic Fundeni şi şeful Clinicii de Chirurgie Generală şI Transplant Hepatic Fundeni:

“Nu aş fi reuşit fără credinţă”

Mihai Firică: Domnule profesor, mi-am pus de mai multe ori întrebarea dacă succesele în domeniul medical care v-au făcut celebru nu au adus cu sine şi regretele că, în alte condiţii, aţi fi putut urma o carieră la fel de strălucită într-unul dintre centrele medicale occidentale.
Mai mult decât atât, depăşind cadrul personal, cred că asta nu este doar o problemă a oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor, a medicilor eminenţi, cum este cazul dumneavoastră, ci şi a studenţilor cu o anumită înzestrare, puşi în faţa unei perspective de a rămâne aici, în ţară. Nu v-aţi făcut probleme că, rămânând în România, deşi aţi fi putut avea o carieră în oricare mare spital din Occident sau din Statele Unite, nu veţi avea şansa de a vă desfăşura, aşa cum visaţi, o activitate de cercetare şi de a profesa la un nivel înalt?
Irinel Popescu: Nu. Sincer vorbind, după părerea mea, noi am plecat cu un mare handicap: înainte de 1989, cei mai mulţi dintre noi, printre care şi subsemnatul, nu am putut circula în Occident. Retrospectiv, noi am trăit într-un fel de închisoare. Ca să ieşi din închisoarea asta şi să ai aceeaşi mentalitate cu cea a occidentalilor nu este simplu. În plus, o carieră în sensul la care vă referiţi dumneavoastră este o succesiune logică de evenimente într-o viaţă care, din păcate, este destul de scurtă… După cum remarcaţi, este o lume în care e mai greu să te integrezi odată ce ai parcurs nişte etape de mijloc. În 1990 aveam 37 de ani şi atunci au început şi specializările în străinătate. Este o vârstă la care e târziu să începi acolo o carieră, după părerea mea. Dacă vrei să fie o carieră adevărată, asta însemnă 13 – 14 ani petrecuţi în ţară, care erau ani de carieră în România, de carieră universitară, şi care ar fi fost “pierduţi”. Deci, din acest punct de vedere, contează şi ţelul pe care ţi-l propui. Să nu credeţi că aceşti 13 – 14 ani s-ar fi putut recupera foarte uşor! Niciodată n-ar fi avut aceeaşi semnificaţie o carieră începută acolo la 37 – 38 de ani sau invers. Acesta a fost unul dintre motivele importante pentru care am decis să rămân în locul din care am plecat. În Universitatea de Medicină şi Farmacie “Carol Davila” Bucureşti şi în Spitalul Fundeni erau acumulări care au contat în evoluţia ulterioară în obţinerea titlurilor de conferenţiar, profesor etc. Evident, nici pe mine nu mă mulţumeşte stadiul actual al României sub aspectul învăţământului, cercetării ştiinţifice, modului în care se mişcă societatea noastră în general. Ne mişcăm încet, foarte încet comparativ, şi-i avem ca reper pe vecinii noştri, cu Ungaria, Polonia, Cehia, Croaţia, mai de curând, sau Slovenia, exemple de ţări care arată că se poate merge repede într-o direcţie bună. Se poate merge cu paşi mari. Noi mergem cu paşi de melc, aş spune, şi poate chiar cu unii înapoi.

M. F.: Aţi spus şi mai devreme, referitor la învăţământ, că nu se poate recupera acest decalaj într-un interval scurt de timp sau chiar mediu. Este lesne de înţeles de ce nu, dar şi celelalte ţări pe care le-aţi amintit au făcut parte din blocul estic. Colaborările cu Occidentul în lumea medicală, ca să ne referim doar la acest domeniu, au fost, totuşi, sugrumate în trecut, fapt care explică rămânerea noastră la un nivel inferior. Cum se poate recupera mai repede acest decalaj?
I. P.: Generaţia care n-a trecut prin comunism a trebuit să sară direct nu numai în capitalism, ci şi în competiţia vestică, obligată fiind să plece de pe băncile facultăţii cu aceleaşi criterii de performanţă şi competitivitate. Din păcate, în România, ei sunt afectaţi de nivelul general economic scăzut. Spuneam că nu se poate face cercetare fără bani. Iată, România a făcut nişte eforturi mari în ultimii ani, dar, dacă ne uităm la sumele pe care le alocăm pentru cercetare, ele sunt ridicol de mici în comparaţie cu cele pe care le alocă ţările occidentale. Acum nu poţi face învăţământ fără o anumită infrastructură. Deja fondurile pe care le au universităţile româneşti sunt îngrijorător de mici faţă de necesar, în timp ce salariile pe care le au profesorii din România sunt mult mai mici proporţional cu cele ale colegilor din ţări cu potenţial. Toate astea reflectă produsul intern brut scăzut. Trăim într-o ţară care are mari dificultăţi economice şi acesta este un handicap pentru medici şi cercetători, deopotrivă.

M. F.: Prin ceea ce mi-aţi spus mai devreme oarecum aţi dat un răspuns la întrebarea “De ce faceţi politică şi de ce aţi intrat în politică”. Îmi schimb planul interviului şi reformulez întrebarea: credeţi că veţi reuşi în politică să schimbaţi lucrurile în măsura în care v-aţi propus?
I. P.: Atâta cât mi-a permis orizontul meu profesional şi cultural, am căutat să citesc lucruri din diverse domenii. Fac o paranteză mare. Printre altele, am detectat o anumită tendinţă în sociologia modernă, prin care proiectul cuiva, să spun aşa, proiectul vieţii cuiva, la modul realist, trebuie privit ca un succes sau ca un eşec. Noi avem nevoie de speranţă pentru ca proiectele noastre, viaţa noastră ca atare, să fie un succes. Cu dorinţa asta lucrăm şi ne zbatem în fiecare zi, dar e foarte clar că nu toate proiectele de viaţă sunt succese. Unele sunt eşecuri. Poate că, de fapt, în viaţă există o doză de succes şi o doză de eşec. În fond, trebuie să ne asumăm şi eşecul la fel ca succesul. Până atunci, cred că fiecare trebuie să-şi facă datoria la modul serios, conform propriilor posibilităţi şi capacităţi, cu maximum de capacităţi şi cu maximum de seriozitate, şi abia la sfârşit se poate spune dacă ai obţinut ceva sau nu. Uneori, totul atârnă de foarte puţin, zic eu. Sunt oameni care poate că au abandonat şi, dacă ar fi continuat, cu siguranţă că ar fi obţinut ceva. S-au lăsat doborâţi de dificultăţi pe moment, în timp ce alţii au dus până la capăt proiectele lor, unii cu succes.

M. F.: Să ştiţi că nu leg succesul dumneavoastră din plan profesional cu cel din politică! O văd doar ca pe un instrument.
I. P.: Eu tot ceea ce mi-am propus este să încerc să duc la capăt un proiect, un proiect ce se leagă în primul rând de medicină, unde sunt câteva puncte de reper. Unul dintre ele este programul de transplant hepatic. Transplantul de organe este un domeniu în care consider că am adus unele contribuţii, pe care pot să le consolidez şi pe care vreau să le las moştenire, să spunem, generaţiilor viitoare, să nu mai înceapă de la zero, aşa cum am început eu, şi să plece pe un teren deja pregătit. La fel, domeniul chirurgiei hepatobiliopancreatice, în sfârşit mai sunt câteva lucruri legate de Institutul Fundeni, de structurile de acolo, de îmbunătăţirea actualului centru de chirurgie generală şi transplant hepatic pe care îl conduc.
Pentru asta, aşa cum aţi sesizat şi dumneavoastră, în plan politic au fost două legi majore şi un pachet de legi, reglementări pe care le aşteptam, de care depinde esenţial evoluţia medicinei şi, mai ales, a medicinei academice: pachetul de legi ale sănătăţii, care a fost dezbătut în Parlament şi a fost asumat de Guvernul Tăriceanu, şi legea calităţii învăţământului. Când este vorba de astfel de proiecte, este bine să fii implicat, mai ales dacă ai o anumită experienţă şi dacă doreşti să ai un cuvânt de spus.

M. F.: Spuneţi-mi acum, pentru că vorbeaţi cu pasiune despre meserie şi despre ceea ce aţi realizat, sunt foarte curios să ştiu care au fost reacţiile dvs. când au ajuns să vă fie pacienţi şi prieteni din copilărie, cunoscuţi din Filiaşi sau colegi de şcoală. Aţi avut astfel de cazuri când vieţile acestor oameni au stat în mâinile medicului Irinel Popescu? Cum este acest sentiment de responsabilitate maximă faţă de cineva apropiat?
I. P.: Nu este diferit faţă de unul în care este implicat un pacient pe care nu-l cunoşti. Faţă de un bolnav te comporţi la fel şi încerci să-i rezolvi problema. Deci, ai uitat, în momentul respectiv, că sunt prieteni, colegi de şcoală sau consăteni. El are o problemă şi tu trebuie să i-o rezolvi, însă, pentru ca să ajungi la capitolul acesta, ai nevoie de experienţă. Vreau să spun că peste jumătate din audienţele mele senatoriale, să spun aşa, sunt consultaţii medicale. Oamenii aceştia ştiu foarte bine cu ce pot să-i ajut şi am foarte mulţi pacienţi din Oltenia, care ajung la Fundeni pentru operaţii, şi n-am refuzat pe nimeni. Atunci când a fost o problemă reală, din contră, m-am bucurat că pot să-i ajut.

M. F.: Nu ştiu, mă refeream când vine într-o situaţie foarte gravă un prieten din copilărie sau o rudă apropiată şi emoţiile te pot copleşi.
I. P.: Au fost numeroase cazuri. Psihologic, nu sunt uşor de suportat. Nu văd ce aş putea face. Au fost câteva cazuri pe care nu le-am rezolvat şi de la oameni care ştiau ce au şi ştiau practic că nici nu-i pot ajuta prea mult şi care au privit cu demnitate situaţia şi au acceptat-o. Erau oameni de care mă legau amintiri vechi şi erau zeci de ani de când ne ştiam.

M. F.: Nu ştiu dacă sunteţi un om religios. Uneori, ştiinţa îi îndepărtează pe unii oameni de credinţă. Este vorba de viaţa privată şi ezit să vă pun această întrebare, dar o leg de profesia dumneavoastră. În reuşita pe care aţi avut-o cât de mult consideraţi că v-a influenţat credinţa?
I. P: Am reuşit datorită credinţei mele, de care mă îndoiesc şi eu uneori. Nu ştiu cât era de adevărată, sinceră, puternică, aşa cum ar trebui să fie. Am reuşit datorită lui Dumnezeu! Dacă m-a ajutat ceva, evident că Dumnezeu m-a ajutat. Fac din nou o paranteză: cel mai bine am înţeles-o de la un om simplu.
Eu am reflectat mult la povestea asta şi cam asta era şi concluzia mea, că, de fapt, lucrurile pe care le facem în viaţă se datorează exclusiv voinţei divine. Mi-a întărit această convingere un personaj la care poate nu v-aţi aşteptat şi nu o spun ca să ne amuzăm, dar chiar mi-a rămas povestea asta în minte. Era un taximetrist în Bucureşti. Într-o seară, neavând maşină, am plecat cu un taxi de la spital. Taximetristul m-a recunoscut şi mi-a spus că el a fost boxer şi campion naţional, nu ştiu dacă la juniori sau la ce nivel, dar, oricum, când era tânăr, a avut performanţe. Mi-a spus ceva pentru care l-am ţinut minte. “Domn’e, stăteam şi eu pe podiumul de premiere şi mă gândeam: «Domn’e, Dumnezeu m-a adus aici!»”. Şi, dacă asta era în mintea unui om foarte simplu, care făcuse un lucru bazat pe forţă fizică, este un lucru bun. Asta era concluzia lui de boxer, că Dumnezeu l-a pus pe ring. Ei, da, cu atât mai mult sunt operaţii atât de grele încât, dacă mă întrebaţi să fac o predicţie ce se va alege de omul ăla, nu pot să o fac.
De asta cred că în cazul acelora care au supravieţuit şi au trăit – şi am avut succes cu operaţii destul de complicate – este o bună doză, aş zice că sută la sută, de dorinţă divină. Nu poţi să fii nepregătit! Trebuie să ştii ce faci! Trebuie să ai o anumită experienţă în spate! Unele lucruri aproape le intuieşti pe undeva. Le faci pentru că ai sute de cazuri văzute, operate şi, în final, ajungi la un anume rezultat. Rezultatul este greu de anticipat. Pleacă din nivelul de cunoştinţe sau din capacităţile noastre umane. Nu ştiu, este ceva deasupra care te domină şi te călăuzeşte.

M. F.: Ştiu că aţi construit o echipă de tineri, care, aşa cum spuneaţi mai devreme, să preia o anumită moştenire. Aveţi un proiect sau v-aţi gândit să aveţi unul mult mai amplu, care să fie susţinut şi de fonduri guvernamentale sau private, care într-adevăr să vă ajute să lăsaţi această moştenire, să ajutaţi la formarea mai multor tineri în domeniul transplantului?
I. P.: Nu numai în domeniul transplantului, dar, referitor la transplantul hepatic, vă spun că este una dintre acele operaţii care, pe lângă faptul că este atât de dificilă, e extrem de complicată ca operaţie, nu se poate face de unul singur. Este un sistem complex, în care, undeva, apare un donator, donatorul acela anunţă un coordonator naţional, echipa de acolo vine, cere acordul familiei ş. a. m. d. Acest sistem a fost pus la punct practic după întoarcerea mea din Statele Unite – pe care nu l-am elaborat de unul singur, ci împreună cu mai mulţi specialişti de transplant din România, începând cam din 1996 – 1997 şi până acum – iar, în final, sistemul s-a constituit chiar oficial. Avem în ziua de azi o agenţie naţională de transplant, care funcţionează în cadrul Ministerului Sănătăţii, cu personal angajat. Putem spune că, pe un model european, avem şi noi un sistem în cadrul căruia se pot pregăti generaţiile următoare şi care, după înfiinţarea unei fundaţii de transplant, să permită crearea de evenimente şi obţinerea de fonduri cu care să ajutăm instruirea tinerilor în transplant. Acesta este un proiect. Al doilea proiect este legat, cum vă spuneam, de specialitatea de chirurgie hepatică, de chirurgia ficatului. Este o specialitate în sine, dincolo de chirurgia generală. De câţiva ani am obţinut recunoaşterea ei de către Ministerul Sănătăţii şi de către Institutul de Perfecţionare Postuniversitară a Medicilor şi Farmaciştilor. Am avut câteva promoţii în această specialitate. Am format o asociaţie naţională de chirurgie hepatobiliopancreatică şi transplant hepatic, reuşind să organizăm şi un simpozion în acest an, iar în anii următori dorim să continuăm aceste simpozioane, poate să le transformăm în congrese naţionale. Trebuie să avem în România medici cu pregătire în chirurgia hepatică, care să poată să opereze ficat la nivelul marilor centre medicale. Cel de-al doilea proiect este legat de centrul pe care îl avem în Institutul Fundeni.
Am speranţe că, în viitor, Centrul de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic se va transforma într-un institut de chirurgie clinică şi experimentală, în cadrul căruia atât actualii membri, cât şi generaţii de studenţi şi medici veniţi la perfecţionare se vor forma şi îşi vor desăvârşi pregătirea. Tinerii care vor să se afirme vor beneficia de această instituţie ca un centru de formare a cadrelor în special în chirurgia hepatică şi în transplantul hepatic, dar şi în alte domenii.
Sunt mulţi tineri în care am încredere şi pe care, oricât de mare ar fi efortul sau timpul sacrificat, îi voi ajuta să-şi desăvârşească pregătirea, pentru că de ei avem mare nevoie în viitor.

(interviu aparut in ,,Editie Speciala,, - 27.4.2006)