,,Oooofff, ţara mea!,,

Filed Under (Articole) by admin on 03-12-2005

Încă ne mai căutăm brandul de ţară. Dacă europenii ne asociază doar cu o anumită minoritate etnică (pitulată în regimul comunist după sintagma “alte minorităţi conlocuitoare”) şi cu inventivitatea uluitoare în comiterea infracţiunilor, americanii au rămas prizonierii miturilor îmbâcsite, gen Dracula, Nadia sau Ceauşescu. Păcat. Din anii tranziţiei mioritice au rămas doar acele imagini teribile de la mineriade, păstrate în arhivele televiziunilor şi difuzate la “aniversări”, însă a dispărut asocierea cu un popor sanguin, dar cel puţin dinamic în ferocitatea sa. Acum, viitorii parteneri din UE ne-au rezervat un loc în celulele lor: îşi imaginează că suntem o populaţie cu predispoziţie pentru infracţiuni, gata oricând să şterpelim portofele dacă nu ne iese figura cu bancomatul. Suntem un popor de suspecţi!
Sălbăticiţi în coteţul estic, libertatea ni s-a părut, în cel mai bun caz, un dar nemeritat. Oricum, lipsa de efort pentru a ne adapta a rămas constantă în ultimii 15 ani. De ce să renunţăm la tradiţiile noastre de periferie sordidă pentru iluzoria bunăstare occidentală la care nu putem decât visa, accesibilă doar prin rapt sau printr-o combinaţie norocoasă la loterie? Am preferat să căutăm valenţe decorative jegului decât să ne întrebăm ce pute aşa de urât. Capacitatea noastră de autodefinire a fost nulă. Au funcţionat doar reflexe conservatoriste şi o tembelă mândrie naţională. De fapt, nu am avut curajul de a ne privi în oglindă şi de a ne întreba cine suntem în noul context european. Am fi crezut că suntem nişte străini dacă priveam în oglindă. Pe noi, criza de identitate ne deformează, ne schilodeşte sufletul, ne urâţeşte până la dezumanizare. Nu putem fi europeni de nicăieri, dar parcă nu mă satisface ideea că suntem poporul cu apucături de pitecantropi. Gustul publicului? Majoritatea preferă manelele, îşi au modele de viaţă în drogaţi şi în târfe de pe centură ajunse staruri talentate doar pe sub mese, în timp ce orizontul unui tânăr flămând se opreşte la streaşina unei vile-vapor ridicate de interlopi sau de bulibaşă. Democraţie la noi? Depinde de cine dă mai mult. Alegerile corecte, transparenţa administraţiei sau lupta anticorupţie sunt teme doar pentru naivi sau de morfolit în campania electorală. Mă tem că, duşi în laţ de nişte băieţi care ne-au condus şi până la “revoluţie”, visul românesc a devenit un amestec din opulenţa familiei Vijelie, succesul lui Guţă şi impetuozitatea lui Adi Devito, fost o minune de copil… Ah, cât de neaoş a sunat “Deşteaptă-te române!” în interpretarea maneliştilor pe 1 Decembrie! Cu asta chiar că ne-am apropiat de găsirea brandului de ţară. O Românie a lor, dominată de instincte şi de concursuri de flegmat pe trotuare şi pe lege.
România mea este altfel. Nu are nimic din prostul gust emanat la tot pasul. Onestitatea oamenilor simpli care nu au reuşit nu o consider prostie, ci lipsă de şansă. Sau nenoroc fabricat de impetuozitatea infractorilor şi de complicitatea celor care ar trebui să apere legea. Şi totuşi încă mai cred în salvare: de Ziua Naţională, un copil şi-a desenat un tricolor din cauză că părinţii erau prea săraci pentru a-i cumpăra un steguleţ. Nu este totul pierdut. Pentru gesturile unor astfel de oameni, te iubesc, România mea!

(3 decembrie 2005)

Comments:

(138) Comments for the first post!

Post a comment

Mihai Firica