Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Robert Turcescu părăseşte Grupul Realitatea… Nu este clar ce se va întâmpla cu postul Realitatea FM într-un moment delicat nu doar pentru grupul controlat de SOV, ci pentru mass media din România. Decizia a fost anunţată chiar de jurnalist, pe siteul său, acesta fiind o bilă albă pentru Turcescu: acel soi de PR adoptat de grupurile media, care manageriază imaginea jurnaliştilor prin insipide şabloane, aminteşte de modul de comunicare al fabricilor de conserve…

În textul prin care Turcescu a deschis comunicarea prin site cu publicul său sunt câteva lucruri inedite / mărturisiri care pot intra într-o scurtă şi sinceră istorie a presei postdecembriste. Succesul emisiunii “100%” de la Realitatea TV s-a datorat nu doar talentului şi inspiraţiei jurnalistului, ci şi a unui trepăduş machiavelic stipendiat de Adrian Năstase. În dorinţa de a ridica audienţa postului tv, lui Turcescu i s-a garantat independenţa totală într-o televiziune cotrolată de mogulul gunoaielor Silviu Prigoană, proprietarul de atunci al postului. În textul cu pricina găsiţi şi alte informaţii interesante http://www.turcescu.ro/2010/un-sfirsit-e-un-inceput/

Un jurnalist simte că în carieră trebuie să facă o schimbare chiar dacă nu doreşte să o facă… În urma sa rămâne o echipă la voia unui manager sau a unui patron prizonier al intereselor sale financiare. Nu-l bănuiesc pe Turcescu de ipocrizie sau de un joc de imagine. Este felul său de a comunica, un stil propriu, aproape inconfundabil. Aştept de la el mărturisiri complete asupra a ceea ce a trăit în aceşti ultimi ani la Realitatea şi, mai ales, câteva lucruri sincere despre cum funcţionează mecanismul mass media în România. Nu, Robert, nu de patetism trebuie să te fereşti, ci de conjuncturi toxice. Se vede treaba că trebuie să faci un gest radical şi să porneşti pe un alt drum. Succes în tot ceea ce-ţi propui!

Norul de cenuşă aruncat pe cerul Europei de vulcanul islandez Eyjafjallajokull nu a împiedicat Extremul Orient să aibă o bună reprezentare la cea de a şaptea ediţie a Festivalului Shakespeare. Dacă japonezii din Niigata nu au mai putut onora invitaţia, sud-coreenii din Miriang City (Street Theatre Troupe) veniră în Cetatea Banilor cu un Hamlet despre care, stârnind polemici, spun că a reprezentat cea mai frumoasă surpriză a Festivalului din acest an. Am aşteptat cu un nedisimulat interes seara în care pe scena Teatrului „Marin Sorescu” urma să joace trupa din Miriang City, provocat fiind şi de faptul că pelicula sud-coreeană „Ha ha ha” reuşise să câştige secţiunea Un Certain Regard la Cannes. Orice s-ar spune, publicul din Craiova avea privilegiul de a gusta dintr-un experiment regizoral refuzat atâtor scene ale lumii şi, din nou, spun că întâlnirea dintre cele două culturi este un spectacol în sine.

Pariul vieţii lui Lee Youn-Taek, deopotrivă jurnalist, poet, dramaturg şi regizor, este acela de transpune marile capodopere ale dramaturgiei într-un stil coreean, adaptând teatrul tradiţional la gusturile unui spectator cosmopolit. Fondator al Institutului Coreean de Teatru în 1994, acesta a avut curajul de a construi o punte între teatrul tradiţional şi ceea ce se întâmplă în marile centre teatrale ale lumii. Enumerarea experimentelor sale îndrăzneţe exclude orice tentaţie de a considera succesul cu Hamlet un simplu accident fericit: „Ogu”, „Faust”, „Hamlet”, „Regele Lear”, „Furtuna”, „Mother”, „Ba-Bo-Gak-Si”, „Citizen K”, „King Yeoun San”, „Queen of Tears”, „Eclipse”, „Do-Sol-Ga”, „Jo Nam Myung”, „Seoul Citizen 1919” şi „Ok Dan Uh”.  Viziunea regizorală a lui Lee Youn-Taek înseamnă dinamism şi culoare, dans şi animaţie scenică de ansamblu. Cel care a fondat încă din 1986 Street Theatre Troupe, ansamblu gândit pentru a oferi spectacole de stradă, în mijlocul publicului, a rămas fidel debutului de sondare a limitelor îmbinării tradiţiei teatrului coreean cu cel al teatrului european.

În Hamlet, scenele sunt reinventate şi transpuse cu ajutorul instrumentelor tradiţionale, nelipsind costumele de epocă, într-un colorit viu, pe o scenă dominată de arborele vieţii. Sunetul ritmat prin nelipsitele tobe şi instrumente cu coarde, dansul măştilor şi mişcările dansatorilor au transformat scena într-un vârtej de culoare şi dinamism. Actorii sunt şi adevăraţi atleţi în acelaşi timp, suprasolicitaţi fizic de la începutul piesei până la părăsirea scenei. Pentru un european, opera shakesperiană în care se îmbină elemente de pansori (muzică tradiţională coreeană cu percuţie şi voce) şi sanjo este pe cât de stranie, pe atât de minunată, prin descoperirea imenselor şi inepuizabilelor modalităţi de expresie ale teatrului oriental.

Hamlet este un nebun zdrenţăros, un cerşetor agil şi un nebun abil, interpretat remarcabil de Ji Hyunjun. Personajul său se apropie foarte mult de modelul chinenezesc al eroului hoinar. Scena duelului este încă un argument pentru apropierea dintre cele două mari şcoli teatrale.

Bae Boram a oferit una dintre cele mai bune interpretări ale Ofeliei în cadrul reprezentărilor ediţiei cu numărul şapte a Festivalului. Naivitatea copilei seduse şi autoabandonarea, mai întâi în braţele dragostei, apoi în cele ale morţii, cântecul tânguitor şi prevestitor al unei nenorociri fără margini aduc lângă Hamletul coreean o fiinţă fragilă şi un personaj de o tristeţe suavă, rod al unei interpretări excelente.

De la intrarea pe scenă, actorii străbătând sala tocmai pentru a păstra legătura cu publicul în mijlocul căruia revin în anumite scene, corul dă armonie întregului ansamblu actoricesc. O maşinărie perfectă pare trupa care interpretează o partitură menită a-l acompania pe Ji Hyunjun, care dă strălucire unui rol pe care nu mi-l imaginam atât de spectaculos transpus în versiune coreeană. Imaginea celor doi îndrăgostiţi peste care se aruncă ţărâna sub care vor dormi rămâne una dintre cele mai puternice văzute pe scena naţionalului craiovean, un alt moment de măiestrie artistică etalat de actorii sud-coreeni. Poate cuvintele vor fi suspectate ca izvorând fie dintr-o generozitate exagerată, fie ca rod al unei surprize pentru spectatorul puţin avizat, prizonier al unei imagini mutilate ani de-a rândul de filmele nord-coreene. Însă cine s-a lăsat copleşit de jocul animat şi de feeria costumelor coreene va fi iertat pentru exclamaţii efuzive, rezumând totul la o invitaţie de a căuta profunzimea artei Extremului Orient în orice chip al manifestării sale.

Finalul este regizat în manieră tradiţională, semnificând reînvierea şi reintegrarea în natură, ca o istorie ciclică pe care spectatorul este provocat să o reinterpreteze, la rândul său actor pe scena vieţii. Năluca lui Hamlet, un nud sculptural aproape perfect, iluminează sala şi neantizează orice încercare de a înţelege spectacolul lumii. Spectatorul îşi simte sufletul dezgolit pe scenă, după jocul plin de hazard şi întrebări istovitoare, într-un peisaj dureros de alb, care se retrage nu pentru a goli viaţa de sensuri, ci pentru a lăsa tăcerea să lămurească până şi cele mai vanitoase spirite. Actorii ies din scenă aidoma nălucilor, transfiguraţi după un joc intens, de o duritate extremă, pentru a reveni chemaţi de ropotele de aplauze ale unui public sedus şi neabandonat. Absenţa de pe agenda festivalului a Street Theatre Troupe din Miriang City ar fi văduvit publicul craiovean de una dintre cele mai interesante reprezentaţii. Lee Youn-Taek, acest surprinzător regizor, a câştigat pariul cu sine şi cu publicul de pretutindeni. Aşteptările au fost nu doar pe deplin, ci şi depăşite copios.

MIHAI FIRICĂ

Distribuţia

• Hamlet                      Ji Hyunjun
• Gertrude                    Kim Sohee
• Claudius                    Lee Seungheon
• Horaţio                      Kim Misook
• Polonius                    Oh Dongsik
• Ofelia, Actor          Bae Boram, Jung Youngmi
• Laertes                       Seo Seunghyun
• Guildenstern              Cho Hwayoung
• Rosencrantz                Kwoun Suyeon
• Fortinbras                    Yoon Jeongseop
• Actor 1                       Han Sangmin
• Actor 2                       Yeum Soonsik
• Actor 3                       Cha Seorin

(SpectActor, iulie-agust)

Mă bucur nespus de mult să vă pot transmite urările de împlinire, sănătate şi o viaţă plină de frumos şi linişte lângă toţi cei dragi. Aniversarea frumoasei vârste pe care o împliniţi astăzi este un motiv de bucurie deopotrivă pentru familia mea şi pentru prietenii din Craiova ai Alteţei Voastre şi ai Casei Regale. În numele lor şi al atâtor olteni care vă stimează, vă urez LA MULŢI ANI!

Am avut privilegiul de a participa la manifestările prilejuite de Jubileul Alteţei Voastre, aceste încântătoare evenimente reunite sub generosul proiect “România. O călătorie regală”, şi, din nou, mi s-a revelat ceea ce înseamnă România Profundă, o ţară mândră, Altfel, cu oameni aşezaţi şi conştienţi de valorile naţionale autentice.

LA MULŢI ANI MAJESTĂŢII SALE REGELUI MIHAI!

TRĂIASCĂ REGELE!

Emil Boroghina

Să nu vi se pară prea mari sau mult prea generoase cuvintele pe care le voi aşterne, în acest spaţiu gazetăresc, despre domnul Emil Boroghină. Le consider nesemnificative pentru cineva care lasă ceva durabil în urma sa. Ceva care a reuşit să ne modifice existenţa şi să dea un alt aer unui oraş nedreptăţit de istorie şi neglijat, de cele mai multe ori, de mai-marii săi dregători vremelnici.

Domnul Boroghină a dăruit Craiovei un festival “Shakespeare”, de care s-a auzit pe toate continentele. Şi, odată cu renumele acestui festival de teatru, s-a dus şi numele Craiovei în lume. Alături de Domnia sa au fost mulţi alţii. Şi aceasta este o realizare în sine, ştiindu-se de meteahna locală de a ne dezbina la orice împrejurare, sub orice motiv. De-a lungul timpului, de la prima ediţie a festivalului, ştiu că oameni din Teatrul Naţional “Marin Sorescu” din Craiova şi-au sacrificat zile şi nopţi pentru a clădi prestigiul unui eveniment lăudat de presa de pretutindeni. Mereu s-au găsit cârcotaşi şi se vor răsuci pe călcâie, doar – doar or mai fi găsind ceva de comentat, dar şi acest “mărunt” obstacol a fost depăşit printr-un soi de diplomaţie numai de domnul Boroghină utilizat. Nu este deloc uşor să construieşti pe un teren, trebuie să o recunoaştem, cel mai adesea neprielnic.

     Craiova nu a fost nicicând recunoscătoare pentru cei care clădesc. Şi nici generoasă. Aproape toate lucrurile remarcabile din acest oraş poartă cu sine un efort imens sau chiar câte o dramă. Aşa este şi în cazul Festivalului Internaţional “Shakespeare”. Ştiu că doar încăpăţânarea domnului Boroghină, atât în timpul mandatului de director al TNC, dar mai ales după pensionare, a salvat, una după alta, ediţiile acestei sărbători artistice. La fel, nu vreau să nedreptăţesc pe nimeni sau să arunc în derizoriu eforturile mai mult decât lăudabile ale atâtor altora care, pentru a găsi resursele necesare, au bătut la uşi sau au insistat acolo unde mai greu se găseşte înţelegerea firească a lucrurilor cu adevărat importante. La finalul fiecărui spectacol al ediţiei care va începe pe 23, una care se anunţă de excepţie, voi aplauda şi pentru toţi aceşti oameni şi efortul lor rămas în penumbră. Oameni care au lucrat împreună cu domnul Emil Boroghină şi au demonstrat că se poate construi, dacă există inteligenţă, efort şi talent. Toate acestea se traduc simplu: a sfinţi locul. Sunt convins că proiectul acesta minunat va dura cu mult mai mult decât şi-ar putea imagina chiar şi domnul Boroghină.

Sunt şi la Craiova oameni care ridică pe umerii lor poveri, pentru a înnobila locul în care atâţia alţii doar supravieţuiesc. Spre norocul acestui oraş şi cinstea lor.

Îmi este extrem de greu să scriu despre cineva plecat dintre noi. Este ca şi cum mi-aş alerga umbra, încercând să refac, fie şi pentru o clipă, ceea ce timpul a risipit pentru totdeauna. Parcă mai alaltăieri m-am despărţit de Romulus Diaconescu, prietenul meu mai mare. M-am întrebat dacă diferenţa de ani nu făcea de-a dreptul imposibilă o amiciţie, chiar şi literară, însă într-una dintre lungile discuţii despre oameni şi cărţi mi-a mărturisit că încă avea puterea să creadă în câţiva tineri. Nu în mulţi, ceea ce mă făcea temător, ca nu cumva să-l deziluzionez sau să nu merit strângerea sa de mână. Şi nici acum nu ştiu dacă am meritat pe deplin încrederea şi prietenia sa.

S-au scurs câţiva ani de la dispariţia sa dintre noi. Zilele trecute, am zâmbit amar când am primit un mesaj în care eram anunţat că se va desfăşura o întâlnire pentru a-l evoca pe Romulus Diaconescu, adică ne vom aduna mai mulţi scriitori şi vom face exerciţii de aducere aminte. Ce am păstrat de la prietenul nostru Romulus şi cât rămâne din scrisul său? Nu puţine lucruri. Mărturisesc sincer că, de la dispariţia sa, am recitit în bună măsură ceea ce a scris. Interviurile sale cu mari personalităţi culturale nu sunt deloc atinse de vreme, fără a avea acele aluviuni conjuncturale dificil de evitat. La recitire trec fără nicio îndoială proba timpului. La fel, proza sa are vigoarea unei construcţii ce trădează spiritul fin al detaliului pe care, îmi place să cred, o au doar fotografii şi jurnaliştii. Nu spun aceste lucruri din prietenie. Îmi place să cred că Romulus Diaconescu rămâne un scriitor cu mult mai important pentru generaţia sa, oraşul său şi, mai ales, cei care l-am cunoscut, chiar decât suntem dispuşi să acceptăm.

Întâmplarea a făcut să fim foarte apropiaţi în ultimii ani ai vieţii sale, dedicaţi presei, scriind la aceeaşi publicaţie. A avut mereu tăria opiniei şi a fost respectat şi pentru acest lucru. În semn de preţuire şi ca semn de neuitare, i-am dedicat prima mea carte de publicistică (lui şi altui prieten dispărut, Patrel Berceanu). Mi-am spus mereu că, trăind în acelaşi oraş şi în preajma aceloraşi oameni, nu se poate ca urmele sale să dispară în neant. De multe ori, aflat în situaţii de care prietenul meu îmi vorbea, mi-am zis că retrăiesc anumite întâmplări prin care el a trecut. Poate că acestea sunt blestemul şi bucuria de trăi în Craiova, mai ştii? Am încercat să împrumut din detaşarea sa târzie în a privi lucrurile şi oamenii. Romulus Diaconescu nu putea urî şi nici nu se putea rupe de prieteni, chiar şi când aceştia uitau să-i mai fie prieteni. Pot depune oricând mărturie că nu-i detesta, oricât de multă răutate ar fi vărsat împotriva sa. A fost un om bun şi un scriitor veritabil. Ceea ce poate părea prea puţin spus dar, credeţi-mă, nu este deloc aşa.

Îmi este atât de dor de el, deşi mi se pare că mai alaltăieri m-am despărţit de Romulus Diaconescu, prietenul meu mai mare.