Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

În plină arşiţă şi vipie a scumpirilor, care ne retează orice iluzie de a trăi bine sau legată de alte poveşti debitate de politicieni în campania electorală, nu găsesc altceva de făcut decât să scriu de Ion Iliescu. Vânat de internauţii vigilenţi ai social-democraţilor, care postează insanităţi, doar – doar or mai prinde vreun naiv din tânăra generaţia disponibil a se înrola în mica armată roşie condusă (încă!) de bătrânul edec Iliescu, am avut nostalgia începutului democraţiei originale.

Predispuşi la uitare şi, mai ales, la iertare, ne ascundem după nevoile zilnice şi ne scufundăm în fotoliul de spectatori ai teatrului sordid oferit de efemeridele politice. Într-un text îndreptat împotriva poftei nesănătoase a lui Ion Iliescu pentru putere, care nu mi-a ieşit nici pe sfert violent pe cât mi-aş fi dorit, am spus că preşedintele onorific al PSD este o relicvă comunistă şi un îndrăgostit patologic de ciolanul puterii. Execuţia Grupului de la Cluj a arătat cât de mic poate fi caracterul acestui politician “de meserie”, abonat la funcţii obţinute prin coterii, manipulări, violenţă şi sprijin oferit de serviciile secrete. Şiretenia sa a fost dobândită în anii de ucenicie în PCR şi la studiile de la Moscova (de unde şi porecla “kaghebistul”), plus educaţia ilegalistă primită în familie. Produsul hibrid, cu rădăcini solide în sistemul comunist, a rezistat şi în mocirla vieţii publice post-decembriste. A obţinut trei mandate de preşedinte, două de senator şi, ca o încununare a carierei pentru care şi-a sacrificat viaţa de familie, ar putea să obţină şi funcţia de prim-ministru. Oricum, deţine controlul asupra PSD, fapt care nu poate fi negat nici măcar de Mircea Geoană, preşedintele din vitrina partidului. Longevitatea sa în funcţii de conducere a fost asigurată de securişti, activişti reciclaţi, mineri şi săraci cu duhul manipulaţi cu ajutorul unor spaime implantate de activiştii bolşevici în mentalul colectiv. Oare ni-l putem asuma pe Ion Iliescu drept model al succesului repetitiv în politică sau balanţa înclină către un “învins” celebru – Corneliu Coposu?

În 1990, după 17 ani de închisoare şi mulţi alţii în care a fost hăituit de securişti şi de uneltele lor, Coposu s-a văzut “înfrânt” de tânărul Iliescu, pe atunci preşedintele în vârstă de 60 de ani al FSN. Liderul opoziţiei anticomuniste avea 76 de ani, cam cât aveau majoritatea colegilor săi deţinuţi politici.

Dispariţia fizică a lui Corneliu Coposu (în noiembrie 1995) a deschis multe minţi şi inimi împietrite. Adevăratul învingător în lupta celor doi a fost Seniorul Corneliu Coposu, şi nu Iliescu. Într-un moment de sinceritate, atipică pentru dinozaurii bolşevici, Alexandru Bârlădeanu recunoştea că idealurile pentru care se sacrificase Corneliu Coposu fuseseră cele adevărate, nu cele internaţionaliste ale sale şi ale tovarăşilor comunişti. Vă reamintiţi cinismul urletelor mulţimii manipulate de Ion Iliescu, refren devenit celebru printre manifestanţii din 1990 – “Boşorogii fără dinţi vor să ajungă preşedinţi!” – nu-i aşa? Sau memoria selectivă vă face să ţineţi minte doar zâmbetul larg al lui Iliescu, adresat, laolaltă cu mulţumirile, trupelor de mineri? Acum, Iliescu are 78 de ani, adică mai mulţi decât avea Coposu când i se adresau mizerii de către hoarda dezlănţuită. Nici la această vârstă Iliescu nu vrea să renunţe la putere, nu vrea să înţeleagă termenul “integru” şi ţine morţiş să ne facă bine cu forţa. Din cei doi au răsărit vlăstare, despre amândoi putându-se spune că au făcut şcoală şi au “moştenitori” pe linie politică. Ce model alegeţi: Seniorul sau kaghebistul?

(21 septembrie 2008)

Nea Nicu, veşnicul nemulţumit de la parterul blocului, are angoase stârnite de motive dintre cele mai bizare. Dacă amiciţia hibridă dintre Monica Gabor şi Irinel Columbeanu i se pare doar un fapt banal de comentat, tocmai bun pentru spart tăcerea dintre doi şahişti din colţul pensionarilor veterani, lui nea Nicu i s-a aprins “veioza” din pricina cămăşuţei roz a premierului şi a cravatei vernil a lui Văcăroiu. Chestie de gusturi şi de asezonări târzii, i-am răspuns curiozităţii inflamate a vecinului, dar n-am reuşit decât să-i ridic şi mai mult adrenalina. Poate că întârziase poştaşul cu pensia, cine ştie… Nu mi-a spus nimic de scumpirea întreţinerii sau de cozile de la farmacii, dar îl supăra teribil imaginaţia vestimentară a câtorva inşi pe care-i vedea (cam des, e adevărat) doar la televizor. De ce supără lucrurile banale şi cele cu adevărat importante, nu? Singurul răspuns pe care l-am găsit a fost cel legat tot de veşnica lehamite. Oare i-aş mai fi ascultat vaietele de pensionar suferind, dacă mi-ar fi vorbit de lucrurile care-l dor cu adevărat?

În fine, am trecut mai departe şi m-am tot întrebat ce o fi vrut să spună când m-a întrebat dacă plec în Bulgaria în vacanţă sau în excursie în Grecia. Nu, la bulgari am fost într-o scurtă documentare. Ce, ar fi vrut să-i spun că plec la Ibiza? La o adică, Ibiza e un loc de vis în care doar cei născuţi într-o zodie băftoasă pot emigra fericiţi (mă refer la noroc de a scăpa de procurori…) în timp ce pălmaşii au rezervări pe litoralul bulgăresc sau în Grecia, la superofertă. Dacă au rămas kilogramele, măcar am făcut economii de vacanţă şi arătăm că foloseşte şi cura de slăbire la ceva, nu-i aşa? Chiar, nea Nicu o fi ştiind că aşa îmi stârneşte angoase legate de “şmecheri şi cu bani” care fentează legea sau se aştepta să-i spun că, de la o vreme, cafeaua nu mai are acelaşi gust dimineaţa? Apropo, cine mi-a pus nisip în cafea?

(DAY&NIGHT, iulie 2006)

Îl înţeleg pe Geoană. Nu este uşor să-i oblojeşti rănile lui Iliescu şi să-i tolerezi toate ieşirile necontrolate. Adevărul este că Geoană ştie să sufere. Prima dată Iliescu l-a alintat, catalogându-l drept “prostănac”, apoi l-a taxat mult mai puţin elegant, considerându-l un handicapat în politică din cauză că-i lipseşte experienţa. Sigur, când ai o anumită experienţă originală, dobândită ca student la Moscova, cu studii de maskirovka, aprofundate la Serviciul A, nu-l înghiţi pe unul mai tânăr care şi-a pierdut câţiva ani din viaţă ca ambasador la Washington. După prima jignire, reacţia de apărare a fost timidă: “Lăsaţi-l, că-i senil!” Din păcate, mă tem că este ceva cu mult mai grav în cazul fostului preşedinte.
Incapabil să se rupă de trecut, nostalgic al perioadei postrevoluţionare în care i-a folosit pe mineri împotriva intelectualilor, Iliescu recurge la un populism ieftin, inspirat dintr-un stângism rezidual, încercând să pară încă viu pe scena politică. Se vrea guru al unui partid cu pedigree european, dar frustrările sale de învins în confruntarea cu lupii tineri amintesc mai degrabă de un stalinist întârziat. Tătuc al PSD şi tartor al social-democraţiei din România? Simple iluzii ale unui păpuşar ajuns la rândul lui o marionetă defectă, controlată nu prin fire greu sesizabile, ci prin adevărate odgoane. Autointitulat sărac şi cinstit, Iliescu a ignorat toate semnalele privind transformarea justiţiei într-un SRL controlat de clanuri, ba chiar a protejat-o pe Rodica Stănoiu când presiunile din partea Comisiei Europene pentru înlăturarea sa din fruntea Ministerului Justiţiei tindeau să capete forma unei somaţii. Fostul şef al statului este simbolul unei perioade gri din istoria României – “tranziţia către nicăieri” -, în care au prosperat interlopi şi s-au cocoţat în fotoliile puterii inculţi cu ifose de staruri. A fost epoca Iliescu. Dar probabil că Geoană nu ştie că a apus sau, dacă ţinem cont de “timiditatea” manifestată şi în cazul dosarului de revoluţionar al soacrei sale, se pare că nu are curajul să taie capul şarpelui.
Un titlu din presa de ieri ar fi trebuit să-l oblige pe actualul preşedinte al PSD la un gest radical: “Iliescu a promulgat legea pentru conversia datoriilor RAFO în acţiuni înainte de aprobarea ei în Parlament”. Domnule Mircea Geoană, te-ai înşelat teribil! Iliescu nu este un bătrânel senil, care să nu ştie ce semnează. Graţierea lui Cozma şi facilitarea escrocheriei RAFO Oneşti sunt decizii politice de un cinism fără margini.
Aşadar, ce faci dacă îl ai pe dracu-n casă, stai cu el la masă şi îţi scuipă în ciorbă? Nu-i bine să stai pe gânduri. Organizezi rapid o exorcizare a la Tanacu! În cazul lui Geoană, este mult mai complicat, dar acesta va trebui să arate dacă PSD va deveni un partid social-democrat de centru stânga, cu vocaţie europeană, sau va sfârşi ca un iad în care îl vor perpeli unii ca Iorgovan, Văcăroiu sau Dan Ioan Popescu.
Speranţele sunt mărunte. E trist, dar văzând la ce nivel au coborât aceşti “oameni de partid” confruntarea verbală, inspirându-se de prin mahalalele Bucureştilor, îşi vine greu să le dai o ţară pe mână. Ce spun, o ţară?! Nu le-aş da pe mână nici un coteţ plin cu găini bolnave de gripă aviară!

(20 octombrie 2005)

Ca şi în sport, în politică sunt momente în care protagoniştii de un anumit calibru trebuie să dea dovadă de luciditate şi să se retragă la timp. Din nefericire, puţini politicieni au simţul măsurii şi, mai mult decât atât, foarte puţini sunt cei care au acel simţ care să-i ferească de ridicol. Spre deosebire de elefanţii care se retrag să moară demn, în linişte, Iliescu vrea să supravieţuiască în politică în ciuda oricărui compromis. Pentru fostul şef al statului nu contează că este luat peste picior până şi de membrii PSD, care fac glume proaste pe seama senilităţii de care este grav afectat, ci alte “nimicuri”. Cum ar fi înfrângerea sa la Congresul PSD. De fapt, pe Iliescu îl deranjează cel mai mult că nu a fost ales preşedinte al partidului pe care l-a fondat. Şi de care se simte, rămâne de văzut pentru cât timp, “legat trup şi suflet”. Dincolo de expresia care ne reaminteşte limbajul lemnos utilizat în anii de glorie ai tovarăşului Iliescu, dar care trădează hotărârea nedeclarată de a se agăţa de gâtul partidului, chiar dacă există riscul de a-l trage la fund, este evident că puţin îi pasă acestui bătrânel periculos de posteritate. Învăţat să obţină fotoliul de lider de la un om de încredere pe care îl mandatase să i-l ţină cald “până se întoarce de la Cotroceni”, fostul şef al statului s-a văzut pus în umilitoarea postură de victimă a conspiraţiilor de partid. În discursul de ieri, de la Consiliul Naţional al PSD, s-a limitat să-i înfiereze mânios pe toţi aceia pe care îi bănuia de trădare şi, în stilul cunoscut, a preferat să atace în loc să se retragă. Mai mult decât atât, Iliescu a ales varianta penibilă de a rămâne un simplu membru în partidul despre care spune că este condus de lideri corupţi, sprijiniţi de grupuri oculte, care au obţinut victoria asupra sa în urma unor jocuri murdare. Nea Nelu, în acest caz, diagnosticul lui Geoană este corect: te-ai tâmpit! Sărac şi cinstit, pozând lângă Omar Hayssam, Iliescu alege să rămână alături de corupţi doar pentru a încerca să speculeze orice greşeală a lui Geoană, individul pe care îl consideră capul tuturor răutăţilor. Actualul preşedinte al PSD şi-a permis să spună sincer că a crezut în retragerea onorabilă a celui care a încercat să-l facă scăpat pe Miron Cozma, neştiind că sinceritatea este cel mai mare “defect” pe care îl dispreţuieşte Iliescu. Aşa că, după ce a primit semnale că “prostănacul” este vulnerabil, “Bunicuţa” s-a pus la pândă, pregătind de după colţ atacul împotriva trădătorilor. Ieri, amnezia i-a jucat o nouă festă, nereuşind să rostească vreun nume de corupt care, nu întâmplător, a făcut parte din camarila sa. Afundându-se în penibil, Iliescu a vrut să pozeze într-un înger incoruptibil, gata să scoată sabia dreptăţii pentru a curăţi partidul, dar care, în acelaşi timp, este incapabil să denunţe potlogăriile unuia ca Talpeş. N-a mai păcălit pe nimeni. Doar cei cu foarte multă imaginaţie ar mai fi crezut în varianta unei cruciade împotriva corupţiei iniţiate în principalul partid de opoziţie chiar de Iliescu. Nu-i mai ies jongleriile lui nea Nelu… Sunt doar răbufnirile întârziate ale unui bătrânel deranjat teribil de un singur lucru: că nu a fost ales preşedinte al PSD.

(14 mai 2005)