Mihai FiricaScriitor si jurnalist din Craiova

Sire,

Mă bucur să vă pot adresa urările de sănătate, armonie sufletească, putere de muncă şi cât mai mulţi ani închinaţi Naţiunii Române. Împlinirea a 90 de ani de viaţă ai Majestăţii Voastre îmi luminează inima! Am avut privilegiul de a vă sta alături în câteva momente, dintre cele mai plăcute şi pline de semnificaţie pentru mine şi pentru familia mea, iar acest fapt mă onorează. Am încercat să spun mereu, pretutindeni, cum este Regele nostru şi cât de important este să înţelegem rolul Său şi al Casei Regale pentru România. Dar mai presus de orice, am încercat să ridic vălul de ceaţă pe care mulţi dintre români n-au puterea sau priceperea de a-l sfâşia din faţa ochilor.

28 decembrie 2010 la Palatul Savarsin, impreuna cu Regele Mihai

Istoria nu este nedreaptă, ci oamenii o interpretează adesea eronat. Răbdarea, perseverenţa, statornicia credinţei şi curajul de a înfrunta vrăjmăşia unor chiriaşi ai istoriei sunt armele de temut ale învingătorilor. Înţelepciunea adevăratului lider şi anvergura unui om de stat strălucesc prin şlefuirea timpului şi al reflecţiei îndelungate asupra sensului, de cele mai multe ori ascuns, al faptelor. Adevărul are forţa firului de iarbă care caută lumina chiar şi de sub povara stâncii. Istoria nu ne-a întors spatele. Acum, la aniversarea a 90 de ani de viaţă ai Majestăţii Sale Regelui, putem sta cu fruntea sus. Regele nostru se aşează pe un loc de cinste între oamenii care au dat sens istoriei acestei naţiuni îndelung nedreptăţite.

Am încercat să înţeleg lecţia de istorie pe care ne-o predă viaţa. Figuri sinistre ale unor dictatori care şi-au siluit propriile popoare, ţinându-le în mizerie şi umilinţă, sunt şterse aidoma unor castele de nisip de valurile mărilor. Un fost dictator este linşat şi executat de tinerii rebeli furioşi, un altul este arestat în timp ce încearcă să scape de furia mulţimii, altul este împuşcat într-o cazarmă din Târgovişte, altul a sfârşit spânzurat la capătul unui conflict militar în care şi-a sacrificat conaţionalii, ba chiar unul este executat de forţele speciale în timp ce-şi admira la televizor imaginea de terorist planetar. Sfârşitul deloc glorios le este rezervat celor nu pun preţ pe libertate, democraţie şi justiţie.

În acelaşi timp, un Rege ajuns la 90 de ani, un Rege alungat de pe tron prin şantaj şi ameninţare de către forţele de ocupaţie care-i invadaseră Ţara, primeşte onoruri din partea tuturor caselor regale şi este ovaţionat de români. Rezistenţa Sa este răsplătită de istorie. A fost mereu în slujba neamului Său, indiferent cât de negru a fost exilul şi cât de nedrepte erau cuvintele ticluite de propaganda urmaşilor cotropitorilor Ţării Sale. Iată adevărata judecată a istoriei: duşmanii democraţiei sfârşesc în mâinile poporului eliberat de tiranie, în timp de onorurile revin celor care îşi asumă până la capăt drumul anevoios al libertăţii.

Peste ani, fiului meu am să-i povestesc despre un Rege înnobilat de dragostea poporului său.

TRĂIASCĂ REGELE!

Încă ne mai căutăm brandul de ţară. Dacă europenii ne asociază doar cu o anumită minoritate etnică (pitulată în regimul comunist după sintagma “alte minorităţi conlocuitoare”) şi cu inventivitatea uluitoare în comiterea infracţiunilor, americanii au rămas prizonierii miturilor îmbâcsite, gen Dracula, Nadia sau Ceauşescu. Păcat. Din anii tranziţiei mioritice au rămas doar acele imagini teribile de la mineriade, păstrate în arhivele televiziunilor şi difuzate la “aniversări”, însă a dispărut asocierea cu un popor sanguin, dar cel puţin dinamic în ferocitatea sa. Acum, viitorii parteneri din UE ne-au rezervat un loc în celulele lor: îşi imaginează că suntem o populaţie cu predispoziţie pentru infracţiuni, gata oricând să şterpelim portofele dacă nu ne iese figura cu bancomatul. Suntem un popor de suspecţi!
Sălbăticiţi în coteţul estic, libertatea ni s-a părut, în cel mai bun caz, un dar nemeritat. Oricum, lipsa de efort pentru a ne adapta a rămas constantă în ultimii 15 ani. De ce să renunţăm la tradiţiile noastre de periferie sordidă pentru iluzoria bunăstare occidentală la care nu putem decât visa, accesibilă doar prin rapt sau printr-o combinaţie norocoasă la loterie? Am preferat să căutăm valenţe decorative jegului decât să ne întrebăm ce pute aşa de urât. Capacitatea noastră de autodefinire a fost nulă. Au funcţionat doar reflexe conservatoriste şi o tembelă mândrie naţională. De fapt, nu am avut curajul de a ne privi în oglindă şi de a ne întreba cine suntem în noul context european. Am fi crezut că suntem nişte străini dacă priveam în oglindă. Pe noi, criza de identitate ne deformează, ne schilodeşte sufletul, ne urâţeşte până la dezumanizare. Nu putem fi europeni de nicăieri, dar parcă nu mă satisface ideea că suntem poporul cu apucături de pitecantropi. Gustul publicului? Majoritatea preferă manelele, îşi au modele de viaţă în drogaţi şi în târfe de pe centură ajunse staruri talentate doar pe sub mese, în timp ce orizontul unui tânăr flămând se opreşte la streaşina unei vile-vapor ridicate de interlopi sau de bulibaşă. Democraţie la noi? Depinde de cine dă mai mult. Alegerile corecte, transparenţa administraţiei sau lupta anticorupţie sunt teme doar pentru naivi sau de morfolit în campania electorală. Mă tem că, duşi în laţ de nişte băieţi care ne-au condus şi până la “revoluţie”, visul românesc a devenit un amestec din opulenţa familiei Vijelie, succesul lui Guţă şi impetuozitatea lui Adi Devito, fost o minune de copil… Ah, cât de neaoş a sunat “Deşteaptă-te române!” în interpretarea maneliştilor pe 1 Decembrie! Cu asta chiar că ne-am apropiat de găsirea brandului de ţară. O Românie a lor, dominată de instincte şi de concursuri de flegmat pe trotuare şi pe lege.
România mea este altfel. Nu are nimic din prostul gust emanat la tot pasul. Onestitatea oamenilor simpli care nu au reuşit nu o consider prostie, ci lipsă de şansă. Sau nenoroc fabricat de impetuozitatea infractorilor şi de complicitatea celor care ar trebui să apere legea. Şi totuşi încă mai cred în salvare: de Ziua Naţională, un copil şi-a desenat un tricolor din cauză că părinţii erau prea săraci pentru a-i cumpăra un steguleţ. Nu este totul pierdut. Pentru gesturile unor astfel de oameni, te iubesc, România mea!

(3 decembrie 2005)